sobru și țeapăn
șarpele se plimbă prin oraș
cu lesa albastră cu fundă înfiptă în carne
din șuierul său toți se dau la o parte cu respect
iar el trece
sobru și țeapăn
scurmând pământul a nerăbdare în cercuri de smarald

toți se opresc și se întreabă
de ce nu suferă a pustiu
a deșert liber și a zbor
iar el trece
încolăcit în propriu-i trup musculos
limbile despicate atârnând pe asfaltul înghețat
vinete ca o moarte blândă fără sunet

a întâlnit un alt șarpe

drăgăstos și credul i se dăruie
rece ca un scut mânjit cu sânge se descoperă din piele
pe care o lasă în asfaltul lunecos
ca o dovadă moartă a existenței sale
dar celălalt e îndărătnic
nu vine, nu fuge
stă sobru și țeapăn pe relieful în care a fost cizelat

o marmură spătoasă însoțită cu nori albi
rememorând crinii

sobru și țeapăn
șarpele din piatră plânge nemurirea
pe care semeni ai săi nu o cunosc niciodată