Nu-s recunoscute durerile,
nu se știe a iubi,
iar ceea ce ține de moarte, îndepărtându-se,
rămâne-nvăcsit
Cântecul numai deasupra țărmului,
Sfințește și-aduce sărbătoare.
R.M.Rilke ( Sonete către Orfeu , partea I, XIX )


* * *

Din moment ce-au dispărut anotimpurile
o pasăre a început totuși să cânte
cântecul ei de disperare
se auzea atât de clar
și atât de aproape
de parcă cânta într-un hău răsunător
și nu era pe un ram
nu era nici în ceruri
nici ascunsă în erbi
pasărea căutând o salvare
din această absență de anotimp
își trimise cântecul ei blând în mine
mai întâi îmi pătrunse încet în auz
apoi îl făcu să-mi răsune mereu în craniu
precum în cupola unei biserici
intrând în sistemele cele de gândit
își găsi acolo un arbore al fricii
vecin cu arborele nesomnului
ce creșteau la aceeași răscruce de drumuri
își împleti un mic și dulce cuib
din nu știu ce fel de fibre
se iubi cu singurătatea din mine
făcu ouă ca orice pasăre
le încălzi la sângele meu un timp
iar la vederea puișorilor dragi
pasărea-mamă
începu să-mi zboare prin cap în căutare de gâze
ciuguli prin amintirile mele de dragoste
îmi trecu prin toată copilăria ca un fulger
când văzu o albină într-o floare
îmi tulbură toata ființa
până reuși să-și crească puii
în cele din urmă
cu te miri ce găsești într-o viață de om
și puii cântau de rând cu mama
în același arbore al fricii
după care se iubiră și ei
cu o altă singurătate a mea
una cu mult mai profundă
făcură și ei ouă
le încălziră la sângele meu
scoaseră pui minunați
și așa mai departe
tot păsări și pui
tot un cântec sunt toate
și „ păsărele mii
și stele făclii...”
până plesni-va tâmpla-mi odată
să stropească cerul cu păsări
să-mi curgă șiroaie de cântec pe față
să nu știu ce să fac cu mine
cum nu știi tu ce să faci cu mâinile
când îți este rușine de tine
să-ți pară că ai totul
și să nu ai nimic
să nu ai nimic
și totuși să ai totul
atunci când pasărea
va începe din nou să cânte.