agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-28 | | Rațiuni debusolate explodează iarbă, Doar firul de păr pe mâini,de spaimă ridicat Mai ține loc de ac de busolă. În noi ca în chilie mucegăiește-un leat, Prin spuma de la gura noastră Dumnezeu trece-ntr-o iolă. Urlă căi lactee sus,de se-aude până-n urdă, Drumurile merse sunt vinete ca limbile de morți, Crisparea noastră e atât de surdă Că azi-ul din ridurile noastre-și face bolți. În care parte s-o apuci? Frunza din pom cade cu hartă, Hartă în care și reperele se mută, Străzile se trag în șerpi,crește păr pe cer în jos Cum i-ar crește chiar pe spate la maimuța cea mai slută, Fugi în stânga, fugi în dreapta, fugi doar fugi, N-ai direcție nici cât un vânt Să mai cazi de pe picioare, Degeaba-i balustradă ridul din cuvânt, El nu te mai ține, parc-o moleșeală -ți răsucește negii ca pe un zăvor, Ca dup-o malignă expulzie fetală, Se limpezește mâlul din sudoarea ta de muritor. În sudoarea ta se fac și perle mari Cât poamele uitate în creștere, de sine, Într-un dans apocaliptic, legându-și mânecile Cămășilor de forță polii se prind și li-i bine. Direcția aproape nu există Ca într-un spațiu supt și tridimensional, Barjele ne ancorează în batistă Cu ancora înfiptă în regnul vegetal. Încalță gropile în fuga ta, copile Altminteri chiar și cașul de la gura ta E luat din cel al căilor lactee Prin care hoinărim spre-a exista. Luceferii murați stau în borcane Prin cămările vremelniciei seci, Destinul e-o cămașă care pute, -n sudoarea ei ți-e dat să te îneci. Ca și cum cărbunele de pictor Cu care mâzgălește pe hârtii s-ar sparge Și din el scoica Venerii-ar ieși, Tot așa și părul lui Noe, însămânțat pe arce Din partea fluturării busolă-ar putea fi. Miroase-a saturație de puncte-n orice parte, De bulimii de linii șalele ne dor, Șerpii se torc pe fusul vizuinii Și năpârlirea lor e cel mai amplu cor. În hărmălaia de direcții tot dispare, Păsările-și ies din minți și mor, Socrate chiar, atât de-n fugă-și bea cucuta Încât Meletos: moartea e-un pasager decor Va spune chicotind și înjurând, Direcția se scaldă în plecăciunea noastră, De-atâtea mușcături de măr nu ne-auzim Chiar de-am urla. Și bolta e albastră De-atâtea vânătăi făcute între noi, Þânci mizerabili, bube puturoase, Eu pe Giordano Bruno în piață l-am surprins Cu o brichetă-n mână, i-am zis să nu se lase Nici de-ar crăpa, să își dea singur foc, Netrebnicii nici vreme n-au de ruguri, Ne scufundăm după coralii scuipatului, De acri, umbra noastră face struguri. Picioarele nu mai dialoghează-n veci, Dă stângu-n dreptul ca un retardat, Sub unghiile lor pute pământul În care stăm închiși deși n-am decedat. De ce să mai încep cu-alte-amănunte, Mirarea se-amputează și fuge-n tomberon. Ce moarte micită zace în munte? Ce câini murdari ne scurmă în fiece atom? Mizerie prea mare,chiar sfinții patriarhi Cu tomberonu-n cap, în loc de mitră Se-nchină unui Dumnezeu naiv Ce plânge și sughite și se-agită. Firul de păr ce pe mâini se ridică De spaima ăstui secol de mari dinți E acul busolei. Groaznic. Băncile emit Doar câte treizeci de arginți, E inutil să bată-n plus câțiva, Ãștia ajung pentru așa nevoi, Dar mă-ngrozesc când văd pe undeva Se unge, Ioane, viitorul cu puroi Și intră-n noi, azil politic cere-n bube Și mierea stă deoparte râzând ca un neghiob, Glonțul e spermatozoidul lumii noastre El face copilul stăpân sau poate rob. Cădem în cap de pe un fir de praf, Lume pierdută, călătoare-n hazna, Din cele șapte piei ce le-ai avut mata Zece sunt genți ce fură din tine cu-o mare Oca. Mă minunez, totuși, și urlu ca un prost De se tulbură mierea și-și iese din matcă, Ea dulce niciodată nu a fost, În veacul douășunu am aflat că Albinele după ce-o fac, se duc Și mor, ea toată, groaza, le termină, În pipota unui cocoș năluc Stă dimineața scobind într-o măslină, Chiar din antichitate până-acum Copaci, simbolul vieții,dau cozi pentru lopeți, Așa că nu se știe încotro-i un drum, Nici săgetații nu știu de und’ le vin săgeți. Se descompune lumea în mii de embrioni, Apostoli ai morții și-ai vieții de bazar, Când lumea-i un ghiveci de plasturi și daimoni Coatele noastre sunt colțuri de zar. Dar ce să fac, să facem, când lira nu ajută Nici măcar ca pieptene, pe cineva, Iau coardele ei și-mi fac gura cusută Și urlu-apoi în drum cât oi putea Până când, poate, oi exploda în mine Și m-oi împrăștia în mii de părți. Din cărni, ficați s-or face iar planete Nedepistabile pe nici un fel de hărți Și nimeni nu va ști ce am fost eu Înainte ca moartea să mi se adape, Când a înnebunit lumina cea dintâi Pășind pe dezmăț ca pe ape. Darie Ducan, 2007 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate