agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-21 | |
REÞETÃ DE POET
Nimeni nu știe ce e în creierul unui poet cînd scrie! Nici măcar el! -Fă-i o radiografie! zice-un ucenic tembel. Radiografia e gata. O privește doctorul în lumină. Se prelinge din ea dîra neagră a singurătății, dîra roz, de bomboană fondantă, a kitchului cotidian, dîra gri a blazării. Puțin argintiu – din vîrsta ce nu se lasă masurată, pesemne. Puțin auriu – asta vrea să însemne că bogăția nu se asortează cu arta. Radiografia e acum albastră. Se poate interpreta așa: o ciocîrlie într-o glastră un puzzle pentru mintea voastră (fiori pe șira spinării) sau așa: un labirint pe viață un abis (“a” bis?) “o piedică în calea uitării”… Uite și reflexia, greu descifrabilă, totuși, a orașului obosit. Flash. Imagine mișcată. Trucată, poate? Prins pe film, dorul a murit. Într-un decor uitat (pădure+lac) vechile cărți mă îndeamnă să tac. “Ești din ce în ce mai mic, neuronii îți mor pe capete, nu mai recunosc din tine nimic!” -Dar dacă poetul dormea cînd a fost filmat?... întreabă ucenicul Poeziei. El nu știe Că poezia e o ființă vie ea nu se învață ea nu se cumpară la piață ea nu se lasă nici măcar mîngîiată (darămite lingușită/mituită/furată!) Poezia e frînghia pe care urci la cerul (albastru, firește!) pe care cobori în oceanul tot albastru, firește! să prinzi peștișorul vrăjit (te-ai mulțumi cu orice pește…) frînghia cu care îți înfășori gîtul slăbănog de poet chinuit – în loc de colier/ în loc de zgardă/ în loc de guler de blană - poezia e o Ană ce-așteaptă de-un secol (în ploaie, în vînt, în zăpadă) să fie zidită… Poezia e foc, e ispită e siesta de după masa tăcerii coloana (cu discartroză!) spre infinit promisiunea Învierii după ce ai murit blestemul încăperii cu lacăte și cu zăbrele cu merii, cu perii cu firul de trandafir alunițe maligne pe piele e ofrandă și bir… Nimeni nu știe unde dispare creierul poetului cînd scrie… Cu ce parte a ființei dă el lumii cuvinte? Nimeni nu știe de ce e poetul atît de cuminte de ce ne minte el și se minte și apoi se dezminte de ce se ascunde el de ce se-ntoarce pe dos ca banda lui Möbius, furios că i-a rămas o singură față. De ce e poetul așa luminos și frumos, radios, maiestuos ca un bondar amețit în farfurie. Scrie, ucenicule, scrie: “Acesta e un poet. Se servește cu salată de păpădie și se mestecă fooooarte încet.”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate