Mi-am smuls insigna strălucitore.
Am aruncat-o cât colo.
O aveam de demult, din tinerețe.
De pe vremea când mă credeam deștept.
Scria: „Pe aici nu se trece!”

Nu se trece, pe dracu’!
Se trece, sigur se trece.
Când năvălesc banii și te înăbușe
Ca o armată de furnici agresive
Care ți se urcă pe picioare, pe brațe,
Te acoperă, te copleșesc
De nu mai poți respira, nu mai vezi,
Ce vei face?
Te scuturi puțin ca un caraghios.
Gesturi copilărești; nici o șansă!
Monedele ca niște gângănii grele
Îți zăngăne pe lângă urechi.
Bancnotele te gâdilă pe la mustață.
Viața însăși ți se transformă
Într-o moară de alungat insecte,
Care macină-n gol.
Te înving prin diferență de masă,
Prin nesimțire, prin tupeu.
M-au transformat într-un pod
Peste care defilează trupe bine echipate
Cu armament de calibru greu.
Din când în când din vale,
De lângă firul de apă rămasă curată,
Mai lucește slab ca o aducere aminte insigna.
Abia se mai zărește; o stea pitică îndepărtată.
Nici nu mai pot citi ce-i scrie pe față.
Ghicesc doar când îmi aplec privirea și amețesc:
„Pe aici nu se trece!”

Nu se trece, pe dracu’!
Se trece; sigur se trece.

Dan David, Los Angeles, 11-22-2005.