agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-30 | |
când mi-a spus asta mama
m-am întrebat dacă numărul are vreo semnificație n-am știut să răspund nici ea și-am rămas cu acest semn de întrebare ca sabia lui damocles deasupra gândului meu undeva în subconștient numărul era legat de ceva de minunate lucruri și întâmplări pe care le presimțeam mătușile mele dinspre mamă sunt ființele nopții ale zilei dimineții și înserării ale timpului și spațiului deopotrivă cu aceeași intensitate și în aceeași ierarhie nebănuită de nimeni mama poate este de altă părere doar sunt surorile ei cum ar putea să nu știe ele dispar din când în când și mie îmi place misterul lor inconfundabil rodiile din cuvintele lor cu atât de multe semințe gesturile cu aroma lor de moliciune încetinesc mereu când trec în mine se furișează în strălucirile tuturor picăturilor de ploaie falsă și-și încununează toate firele de păr cu rubine cât un ochi de buburuză fascinația plutea într-o barcă plină de mărfuri îmi șoptea doar spre uzul urechii stângi absoarbe strălucirea înmănunchiată a tuturor rubinelor ele sunt de aceeași parte a planului tău prezent doar cât să prindă arborii frunzele din zbor și să le agațe mândri de crengi pășesc nepăsătoare printre acești arbori orgolioși și lăsă în vârful fiecăruia ca o steluță într-un brad de primăvară întâmpinând echinocțiul câte un rubin ajung atunci chele la mine și eu le dăruiesc alte diamante din ochii mei și o întreb pe mama de ce sunt ele cele 8 mătuși ale mele așa de neatente de ce lăsă îndoielile să le fure strălucirea nu-mi închipuiam atunci că ele își luaseră drept nași toți copacii din pădure și veneau în vizită atunci când cei mai bătrâni dintre ei erau prinși în flagrant cochetau fără rușine cu iarba ochi abia dezlipiți de iarnă nu le-am văzut niciodată doar câte una sau două sau trei erau de fiecare dată toate și zburau ca ursitoarele prin mâinile mele dăruindu-mi de fiecare dată un destin de fiecare dată altul și tare mă mândream cine mai avea parte de așa ceva cine mai reușește să prindă infinitul în palmă să-l ducă la urechea dreaptă ca pe un ghioc stânga era încă ocupată cu șoapte și avea viața ei personală urechea dreaptă cobora înțelegătoare la sfat cu degetele și atunci aveam timp suficient de joacă toate mâinile mele urechile mele buzele mele și altele aveau ceva de făcut eram atât de liber încât toate eu-rile se împrieteneau în sfârșit unele cu altele
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate