tu știi că m-am rupt în două doar ca să prind la mijloc
glasul tău pe care îl iau cu mine peste tot
până când nu mai pot înainta și îmi aduc aminte
că iubirea nu lasă urme/ nu distinge
în spațiul dintre viață și moarte
decât o fibrilație a memoriei aruncate peste străini
din capul pieptului

de fiecare dată când vârfurile copacilor se șterg de nori
refuz să cred că ești la o distanță mai mare decât zece
la puterea minus treizeci și trei/
când te-am întâlnit am știut că drumul meu
pe linia cea mai scurtă către mine însumi
nu mai poate fi prelungit

inima ta e o singularitate neeliminabilă
în care Dumnezeu mă așteaptă după fiecare sfâșiere
de pietre și îmi curbează privirea cu o veste
nemaipomenită/ omul e nimic,

dar din nimic a creat Dumnezeu lumea*





* „În fine, trebuie să adaug și un cuvânt demn de Pateric pe care îl am de la Părintele Ghelasie. Discutând despre una și despre alta, i-am spus – precum știam de la părinții pustiului – că suntem nimic. Ghelasie m-a privit și mi-a răspuns: «Da, dar din nimic a făcut Dumnezeu lumea»” (Radu Comănescu, Despre Părintele Ghelasie, în: Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu, Platytera, 2005, p. 380).