agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-22 | |
Soarele rotund și palid se înneacă-n depărtare
Si împrăștie lumina care nu se pierde-n mare Intr-o mie de nuanțe calde și nemuritoare - Orizontul plin de viață, orizont plin de culoare. Valurile reci din zare parcă vor sa îl atingă Dar se lasă-ncet în mare, fac din trupul lor oglindă, O oglindă fără margini în care se vede totul Dar pe care niciodată el n-a învățat înnotul. Doar natura care este melancolică și rece Nu mai poate să anunțe decât că o să se înnece Intr-o lume-n care timpul pare-se că s-a oprit Si răbdarea e un lucru care lasă de dorit. Cerul tace și ascultă; nu se-aprinde, nu răsună Dar privește spre spre bătrân cum puterea și-o adună Si se ține strâns de barcă pentru a găsi salvarea Insă vântul mai puternic răscolește-ntruna marea. Marea bântuie pe țărmuri fără griji și fără teamă Si din trupul său albastru se cutremură și cheamă Valurile fără suflet care nu cunosc iertarea Insă ce-au iertat în viață dintre toate, numai marea… Apele încet se-adună și potop pe mare-i parcă Unde el cu disperare se cutremură în barcă; Insă marea stăpânește peste apă, tot și toate Si-l aruncă între valuri căci nu știe să înnoate. Ochii tulburi fără viață nu mai au nici o scăpare Căci alunecă pe-o rază și se pierd ușor în mare Dar visează în tăcere un trup mic cu aripi albe Care caută nostalgic în lumină să se scalde. Iar bătrâna cu ochi limpezi se înalță-ncet la ceruri Pe o rază de lumină strălucind în mii de feluri Si regretă că bătrânul nu a vrut să o asculte Si-a căzut pradă dorinței, versului și altor multe. Un păcat ce se destramă în altele mici o sută Otrăvește ființa toată și lumea din loc o mută Dar a părăsi iubirea pentr-un vers de poezie E păcatul care astfel se destramă într-o mie. Astfel a greșit bătrânul căci a părăsit iubirea Si-a văzut din toate numai rima sa și nemurirea Si nu a știut că viața nu la infinit persistă; Dacă dragoste nu e, nimic în lume nu există. Peste raza de lumină ce străbate Universul Totu-i mic și-i totuși mare, îl străbate numai versul Cu-a lui inimă curată mare cât o amăgire Care plânge căci poetul tot mai crede-n nemurire. Lume fără de dorințe dar de unde vine totul- Infinitul care astfel , ca lumina și înnotul, Te conduce dar nu știe de ce poate fi în stare Stând deasupra tuturor cu voință și răbdare. Peste insula pustie dăinuiesc aceleași vânturi Si-a rămas în continuare întuneric în adâncuri; In văzduhul nesfârșit tot iubire se resimte Căci nimic nu s-a schimbat, totul e ca înainte. Luna albă și timidă se înneacă-n depărtare Ca o amintire rece cu suflet pierdut în mare Ce așteaptă-n lumea asta fără nume , fără neamuri Doar o zi în care omul să nu aibe idealuri…” […]
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate