Revederea perfectă
dincolo de priviri iscoditoare,
sau lumini fosforescente,
ce ne-ar putea împiedica
să respirăm iluzii,
cum ne place,

dincolo de statica absurdă
a unui nume,
identitate ce devine
prea greu de asumat
când dintr-un întreg
devi doar jumate.

Dar în spatele cortinei
clipește același tu,
nehotărât
să mai înfrunte,
sau nu,
încă odată,
corabia
din dulcele miez
de uragan,
ce-mi ești.

Și mă dor toate urmele
lăsate de toate măștile
pe care le-am purtat
în toate timpurile,
reîncarnărilor noastre,
rămase, totuși,
mereu virgine,
așa cum împreună
le-am născut,
le-am și murit
tot împreună.

Au rămas doar semne,
riduri printre cuvinte,
care au început,
pe nesimțite,
să te scrie,
în loc să le scrii...