ești ancora mea în aerul tăios de dinainte de cuvinte
sub mormântul ieșit la plimbare cu mine cu tot,
cu pământul dimprejurul meu, cu tine împrejur
neștiutoare de rănile despuiate de sânge, răscolite
de ochii tăi fluizi și nepricepuți de nimeni
ce dau din coadă pe fundul mării, în fosforescența
capătului de mine de care trag toți cu disperare
ca de ei înșiși, ca de iubita prinsă cu toate mâinile ei
multe și drăgostoase de colțul de inimă întins peste lume

gaura neagră din ochiul meu stâng din jos de umăr
te soarbe din măduve de lapis lazuli, din plasma
în care te scalzi cu tot cu nerăbdarea gurii
după rădăcinile înfipte în muribunzii dați nouă în grijă
cu tot cu lingoul de viață în care sunt topiți anii

și numele îți strălucește în undița nouă aruncată
cu o mișcare firească în mijlocul vadului, în liniștea
în care cuvintele mușcă inocente și fără premeditare