agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-25 | |
-Nimeni nu mă înțelege, deci tu nu mă înțelegi
Căci ești singura persoană care tot mai crede-n legi; Ai crezut întreaga viață în porunci și-n Dumnezeu Dar să știi că de fac asta o să pierd talentul meu. Nu vreau să rămân în viață dependent de astă lume E de-ajuns că suntem singuri și că n-avem nici un nume; Nu mai vreau s-am ochii tulburi nici bătrân nu vreau să fiu Vreau să plec cât mai departe și să scriu, să scriu , să scriu… Dar de va-ncerca să plece și pe ea s-o părăsească Dânsa o să-nchidă ochii și-o să spere să-și găsească Liniștea și fericirea care să îngroape plânsul Sau să spună-o rugăciune să-l ajute și pe dânsul. Soarele la fel privește și pe bune și pe rele Dar acum că e deasupra e stăpân și pentru ele El se macină într-una căutând cu disperare Să coboare dintre stele să le ceară împăcare. Se ridică de pe scaun și se-ndreaptă spre ieșire Unde-și pierde orice urmă de voință sau gândire Iar apoi privind departe în lumina minunată Se gândește să renunțe însă hotărârea-i luată. Rupe-o floare parfumată și-o așează lângă cruce Dar nu plânge, nu oftează, ocolește și se duce La un capăt să se roage și să se închidă-n sine Căci se-așează lânga cruce și începe să se-nchine. El coboară colivia de pe ramura uscată Si-o așează pe o stâncă nu prea mare, nu prea lată Iar apoi cu mâna caldă dar cu inima mai rece Ii deschide colivia și îl lasă ca să plece. Dintre toate cele rele pentru care-i vinovat El o să primească astfel un răspuns adevărat, O pedeapsă ce-o să vină numai fiindcă vrea să plece Căci a părăsi iubirea e păcatul cel mai rece. Ochii săi fără culoare par să nu mai aibe stare Căci clipesc cu nostalgie și aleargă până-n zare Dar se-ntorc și se aruncă unde trupul se apleacă Peste barca ce începe să alunece spre apă. Trupul tremura pe apă ca emoția senină Câci nu știe unde pleacă sau de poate să revină. Dacă remușcarea rece o să-i macine dorința Incercând să-i încălzească sângele din toată ființa. Când ajunge între valuri și plutește peste ele Se cutremură deodată ca o lună fără stele Ce nu poate să se-ntoarcă cu o noapte în trecut Deci bătrânul n-o să poată să o ia de la-nceput. Vâslele improvizate ce le-a ridicat din barcă Le-a udat cu nerăbdare și mai îndraznețe-s parcă Pe măsură ce bătrânul a-nceput să și vâslească Ca să plece și din barcă înapoi să nu privească. Tremură ușor din fire când emoția o simte Mai ales acum când crede că de astăzi înainte El o să privească noul ca un ideal din viață Si talentul său de-a scrie ca o blândă dimineață. Inima întruna-i bate ca un ceas de dimineață Care sună și începe sa anunțe-o nouă viață Fiindcă viața-i vis de aur care are trup și suflet Ce te-aruncă într-o lume unde-ți dăruiește cuget. Dacă după orice faptă n-a venit și nici nu vine O răsplată-adevărată , o să vină de la sine Fiindcă orice faptă-n viață are-un scop și-o vină are Căci nimic în astă lume nu-i făcut la întâmplare. Fericirea va rămâne un mister pe care dânsul N-o să poată să-l dezlege dacă nu va ști că plânsul Nu se naște din cenușă și nu moare niciodată Dacă nu o să-l alunge cu o inimă curată. O greșeală inocentă e o faptă de iertat Dar el crede despre multe , mai ales despre păcat Că-i un strop care se pierde căci nu știe să înnoate Dar o ploaie niciodată n-o să-l spele niciodată. In privirea sa atentă unde viața nu trăiește Se perindă-o amintire însă vie nu mai este Fiindcă floarea sa de iris nu mai poate să-nflorească Căci bătrânul nu mai știe, nu mai știe să iubească. Dacă lumea e surprinsă de-o gândire limitată Nu o să-i îndeplinească o dorință-nflăcărată Căci bătrânul nu dorește să cunoască ce-a văzut Ci să vadă infinitul căci nu este cunoscut. Clipa magică din viață care și-a pierdut răbdarea Bântuie prin timp și spațiu și periclitează marea Răscolindu-i aspre valuri care par să n-aibe pace Fiindcă infinitul rece vede totul însă tace… Apa care are valuri mai târziu se liniștește Dar cea tulbură de ploaie nicicând nu se limpezește; Așa cum păcatul mare nu se iartă niciodată De nu spui o rugăciune cu o inimă curată. Din văzduhul nesfârșit și din stelele de seamă Simte că a început, a-nceput să-i fie teamă; Din izvoarele prea clare și lumina sfintei lune Izvorăște-o presimțire, cea mai rece de pe lume. Pe balanța ruginită își găsi inima goală Cântărind șansa găsită ca fiindu-i prea ușoară; Sub balanța învechită scrie mare și citeț: Versul este ca o viață, viața este cât un vers. Amintirile neclare ce-i perindă-acum prin minte Nu au suflet, nu au glas, însă inima le simte Ca având un strop de viață, strop care adună toate Cele care să-l ajute pănâ dincolo de moarte. Soarele rotund și palid se înneacă-n depărtare Si împrăștie lumina care nu se pierde-n mare Intr-o mie de nuanțe calde și nemuritoare - Orizontul plin de viață, orizont plin de culoare. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate