O cărare șerpuită care urcă înspre munte
Strălucește în lumina razelor calde, mărunte
Si străbate multa vreme insula misterioasă
Ajungând prea obosită într-o peșteră, acasă.

O priveliște strapunsă de o liniște curată
Dăinuia până la mare cu-a sa față luminată
De un soare singuratic ce se plimbă fără teamă
Si privește nestatornic la copac, și parcă-l cheamă.

Umbra sa misterioasă însă fuge de lumină
Astfel mărul care are pietre mari la rădăcină
Iși aruncă brațe scurte cu puține roade coapte
Care par să fie-atinse de-ntunericul din noapte.

Un mormânt săpat în grabă și înconjurat de pietre
Nu ascunde gânduri negre , nici măcar n-are secrete
Căci în inima-i murdară nimeni nu se odihnește
Dar bătrânul i se-nchină și așa păcătuiește.

Scuturând petale negre bântuie vântul și plânge
Ca și cum o ființă vie care nu mai are sânge
Singură s-a îngropat cu o mână visătoare
Intr-o groapă înțepată de o cruce sfidătoare.

Camera în care astfel bătrânul încet pășește
Pătrunde cu nerăbdare în a muntelui trup rece
Si se pierde-n întuneric căci departe-i de intrare
Dar în colțuri sunt aprinse câte două felinare.

Stalagmite de-ntuneric parcă iși vorbesc în șoapte
Dând impresia deodată că afară este noapte
Si așează pe-un perete lângă-un foc mărunt ce arde
Niște umbre de-ndoială tremurând în trupuri calde.

Intr-un colț uitat de soare atârnă o colivie
Ce se leagănă nostalgic ca o frunză dintr-o mie
Căci un porumbel sihastru fălfăie ușor și tace
Dar nu poate ca să zboare și să răspândească pace.

O bătrână cu ochi limpezi și cu nasul alb ca varul
Aprindea o lumânare iar în fața ei, altarul,
Construit într-un perete , stăruia pe gânduri goale.
Iar bătrâna se așează și-i vorbește cu glas moale"

-Iar asculți de idealuri și de vise fără viață;
Astfel fugi de nemurire căci pleci dis-de-dimineață
Să vezi soarele cum vine cu-a sa față luminoasă
Ce nu poate să te vadă dar tu spui că e frumoasă.

Asta nu e prima dată când aștepți ca o minune
Să iți împlinească visul și să pleci din astă lume
Insă el nu te privește , ochii-i sunt pierduți în mare
Iară sufletul prin ceruri , e amestec de lumină.

E ca focul, e ca apa dar să știi că niciodată
N-o să ardă, n-o să curgă căci rămâne viața toată
Sus pe cer unde a fost, unde este și va fi
Locul său de unde astfel luminează zi de zi.

Versul tău e pentru mine un motiv de bucurie
Insă nu când spui că astfel, când mai scrii o poezie
Ai simți că ești stăpânul și că lumea asta mare
De la praf până la vânturi , o să-ți cadă la picioare.

Dacă o să ai răbdare o să poți deschide ochii
Si o să găsești lumina chiar și în mijlocul nopții
Dar din lumea noastră toată tu nu vezi decât scăparea
Căci ai inima de piatră și ai sufletul ca marea.

Dacă o să ai răbdare o să poți avea voință
Ca să poți deschide ochii să mai vezi c-a ta dorință
De a rândui natura într-o altă poezie
Se-mplinește și acasă chiar de scrii o veșnicie.

Eu am inima curată căci nu o să plec de-acasă
Ci voi aștepta în pace clipa cea misterioasă
Când deodată paradisul îmi va apărea în cale;
Dar tu vrei să pleci și astfel o să te înneci în mare…>

Dar bătrânul nu ascultă căci nu a-nvățat s-o facă
Insă a avut voința să nu creadă niciodată
Că bătrâna ii vorbește doar de teamă să nu plece
Sau să poată să-și dea seama dacă încă o iubește.

El se-apropie în grabă aruncându-și o privire
Caldă și nevinovată care nu-i stătea în fire
Si întinde mâna moale căci ea dă să se ridice
Dar se-așează lângă dânsa și încearcă să-i explice:

-Nimeni nu mă ințelege, deci tu nu mă înțelegi
Căci ești singura persoană care tot mai crede-n legi;
Ai crezut întreaga viață în porunci și-n Dumnezeu
Dar să știi că de fac asta o să pierd talentul meu.

Nu vreau să rămân în viață dependent de astă lume
E de-ajuns că suntem singuri și că n-avem nici un nume;
Nu mai vreau s-am ochii tulburi nici bătrân nu vreau să fiu
Vreau să plec cât mai departe și să scriu, să scriu , să scriu…

[...]



[...]