De unde vii și cine ești străine
de-mi ești atât de drag?
Când nu te văd plânge sufletu-mi dupa tine
și se simte neâmplinit și beteag.


În ce timpuri ne-am întalnit
și câtă dragoste ne-am purtat
de am rămas speriată, cu grai înmarmurit
când sufletul meu, zărindu-te, te-a binecuvântat?


Mi-ai răscolit ființa precum o furtună
și mi-ai tulburat inima precum o nălucă;
se zbate–n mine dorința-pasăre nebună,
încercând cât mai aproape de inima mea să te-aducă.


Ai venit să semeni fericirea ori să te răzbuni
pentru o vina de-a mea încă neștiută?
Ce cauți și ce roade dorești să aduni,
sau ce răni vrei să lași în urma ta adâncă și tăcută?


De ce mă eviți și nu-mi vorbești?
Te simt cum freamăți emoționat și tu în adâncuri
și văd câtă strălucire se aprinde în ochii tăi când îmi zâmbești,
dar răsăritul lor e fugar,
învaluit de umbre adunate-n grele pâlcuri
și sufăr cumplit căci încurajarea mea ramâne în zadar.


Îmi voi călca pe mândrie
și am să-ți vorbesc eu
cu riscul de a mă aprinde ca o făcile
ce nu va fi împrospătată cu seu,
însă așa voi afla ce gânduri ai;
oricât de mult ar fi să mă doară,
voi accepta tot ce ai venit să-mi iei ori să-mi dai.