Amintirile plutesc peste trecut ca cenușa
răscolită de vânt în liniștea sângerândă a amurgului...
Nu-i nimeni în preajmă care să–mi deschidă ușa
și să aprindă iar fitilul de la candela stinsă a dorului.
Pe pervaz, lampa fumegă și pâlpie de ciudă
că a rămas fără gaz și lumina moare în odaie,
pisica mîngâiată numai de tristețe și flămândă
zgîrâie nervoasă, cu ghiara, rugina de pe o tigaie.
Melancolia plutește învăluită în fumul de țigară
și umple camera sumbră și rece;
de supărare, eu o văd ca pe o ființă reală
și îi spun cu glas tăios din casa mea să plece,
dar ea îmi râde sfidător în nas,
se învârtește în jurul meu cu nepăsare
fără să facă spre ușă nici un pas
și continuă să-mi tulbure sufletul
aruncând în el cu bulgări de disperare.
Mă așez pe treptele de la intrare și privesc cum lin coboară
din văzduh noaptea purtându-și mantia cu fală,
undeva, în depărtare, înfiorate de luceferi, strunele de la o vioară
plâng ca o copilă ce își ascunde rușinoasă capul în poală.
Lacrimile izvorâte din regrete sapă mormăntul
în sufletul celui rănit de remușcare care lipsit de speranță plânge,
dar mie mi s-a uscat în gât durerea care poartă cuvântul
și lacrima sărată mi s-a întors din ochi în sânge...
Nu sufăr că asemeni unei păsări călătoare ai plecat,
lăsând în sufletul meu un cuib gol și pustiu,
cu gândul despărțirii de mult timp m-am împăcat
chiar dacă adevăratul motivul tot nu îl știu.
Acum, sunt numai trist și puțin furios
că ai trecut prin viața mea
asemeni unui vis frumos
ce a strălucit o clipă, ca o căzătoare stea.
Totuși de ce ai plecat?
te întreb, așa, doar fiindcă sunt puțin curios
și pentru că umpleai cu parfum existența mea...