în orașul în care trăiesc
nu mai există niciun locuitor
străzile se scufundă încet
sub povara teilor înfloriți și scrisoarea ta
a ajuns la mine mult prea târziu
viitorul mă zăpacește trecutul nu mă reține
iar prezentul îmi scapă nu se știe din ce motiv
păsările se așează ca întotdeauna
la fereastra mea ciugulind și cântând
iar eu le ascult numai pentru liniștea
pe care știu că o vor lăsa în urma lor la plecare
tăcerea e un prieten care niciodată nu te trădează
dar din când în când prin somnul meu
trece un bărbat cu pălărie ivoir ce cântă încetișor
repetându-mi mereu același lucru
cu o voce pe care o cunosc foarte bine
despre cuvintelele care sunt nerușinat de frumoase
și stau ca cireșele coapte agățate de ram
vorbele nespuse la care poftești atât de mult
“încât ți-ai dori să aibă obraji pentru a le putea săruta”
apoi același bărbat cu părul ca sarea și piperul
deschide un jurnal prăfuit ca un drum vechi de țară
și desfăcându-și larg brațele aruncă-nspre mine
o ploaie de margarete spunând că visul
nu e decât viață dilatată nebunește
în orașul în care trăiesc doar eu cu mine
legată la ochi cu un infinit etern mediteranean