agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-06-19 | |
privind în voi uitați-vă la mine
sînt omul și-n crucea pieptului simt răcnetul înfundat al pămîntului de parcă înnăbușiți de clipele ninse peste ei toți morții neamului omenesc își părăsesc sicriele adunîndu-și oasele într-un ghem monstruos cîntînd și plîngînd aici în coșul pieptului meu și simt că mă strînge de gît veșnicia și parcă izvoare se zbat să se rupă sub craniu mi-i groază de forțele-ascunse-n uraniu și straniu odată cu seara mă simt încolțit de fiorosul tăcut din mine din cer și din lume flămînd voind să-mi ducă lumina lumii și-a mea în neant într-un stupid și oribil șfîrșit și n-adorm și mă-ntreb cine sînt cea mai năpăstuită arătare-a pămîntului îmi răspund peștele fără de branhii pasăre fără aripi fiară fără de gheară alungatul apelor prigonitul pădurilor batjocora frigului refuzatul văzduhului eu cel început și neterminat larva soarelui și-a țărînii monstru zvîrlit între splendorile lumii hrana spaimelor de deasupra de dedesubt și din mine eu avortonul Edenului renegatul furat-am lumina incendiindu-mi beznele ucigîndu-mi spaimele împlinindu-mi dorurile stăpînind văzduhurile eu fără de cîntec cîntec eu fără de aripi zbor eu făra de gheară fiară eu ca nimeni altul eu spaima spaimelor răzbunătorul ha ha ha iată-mă-s eu splendoarea splendorilor lumina luminilor pămîntule și tu nesfîrșitule sînt fiul vostru zvîrlita cîrpă de carne și suflet astăzi stăpînul conștiința universului buricul și ochiul urechea și gustul pămîntului ha ha eu adevăratul dumnezeu eu arătarea bicisnică fugărită de-ororile junglei în sînul savanei spintecînd caldele hoituri cu muchii de piatră cu piatra lovind ucigînd din spăimîntat spăimîntînd ne-nfricat doar de moarte-ngrozit canibal pe tatăl meu l-am mîncat să nu i se piardă puterea lui în neant i-am mîncat inima vitejia-i să treacă în mine i-am purtat hîrca în pașii ritualului sălbatic iubeam pe cei care plecau în lumea umbrelor și îi chemam în luptă cu grozăviile vieții cu haitele fiarelor cu întunericul nopților cu gurile desferecate ale cerului tunetele fulgerele trăsnetele luna albăstrindu-mi nopțile licăritul stelelor potopirea apelor urletul pămîntului iadul foc al muntelui uitam și-mi aduceam aminte și focul l-am făcut tovarăș și pîlpîirea-i i-am simțit sub tîmple și m-am simțit stăpîn pe mine și-am prins și-oleacă de rușine și astfel fericind pămîntul mă luminam din ce în ce și am descoperit cuvîntul și gustul puterii și dincolo de păsări am clădit lumea spaimelor a speranțelor a viselor zeii să mă apăr de mine dar în numele lor am început să-mi ucid semenii da da de o mie de ori da eu omul de-atunci din pîcla vremurilor cu minte fiind fără de minte și rușinat fără rușine am început să mă ucid pe mine da eu omul care-am descoperit bronzul și fierul care-am pictat peșterile și mi-am meșterit podoabele care-am dublat cu semnele gîndirea și cuvîntul și cu lacrima din pleoape am înnobilat pămîntul care-am făcut minunile lumii și-am scris plăcuțele din Tărtăria Iliada și Odiseia Biblia și Simfonia luminii eu care am dat la toate ce sînt un nume eu care-am făcut lumina și cerul pămîntul și timpul și spațiul să se înțeleagă prin mine eu care făcîndu-mi aripi am căzut m-am ridicat și-am făcut metalul să zboare și ferecat în metal am evadat invadînd virgine lumi siderale eu care știu că toate ce sînt de mine depind că încă mai sînt atîtea și-atîtea pe-acest pămînt de făcut am luat piatra și crunt am lovit și după ghioagă m-am înarmat cu cuțit sabie pușcă și tun și fluvii de sînge au curs pîn-acum și-acum cît de puternic sînt și-n somn îmi văd puterea de nebun priviți pe cer s-aprind atîțea sori de parcă bolta e-o oglindă spartă și soarele rînjind își oglindește fața-n cioburi și sorii cad cad pe pămînt chiolhanul cel din urmă al morții a-nceput zboară stîncile-n văzduh alăturea cu apa e un vacarm pămîntul lumini ce-mi ard retina țîșnesc de pretutindeni dar vai nu pot orbi am fost sortit să văd dezastrul lumii carnea cu fierul curg evaporîndu-se în juru-mi pîraiele de munte secate-s din izvoare și brazii de pe culme scrum s-au făcut demult pe lîngă mine trece o femeie nălucă îngrozită o torță-n vîlvătăi arzînd se-mpleticește cade lacrima i s-a evaporat cu ochi cu tot trupul fața ard se descompun gura o rană fumegîndă copilașul meuuuuu maaaaamăăă e mica torță arde țipă se zvîrcolește se ia cu mînuțele de gît vreau aer vreau apă sînt mic vreau să trăiesc maaaaam... s-a stins nu e nici măcar abur sărmanul meu pămînt mamă Pămînt leagăn de dor și de cînt fiului tău mie omului mi-ai dat moștenire zămbet lumină și soare apă în șopotiri de izvoare aer și viață mi-ai dat și peste toate ce sînt stăpîn m-ai făcut să mă vezi fericit și straniu ales-am uraniu să te ucid mamă ce blestem în mine stă cuibărit de sînt atît de nemernic cum sînt sîntem cum apele nu sînt mai trecători ca apele și faptele ne sînt cum nu ar trebui dar sînt ca petele de poluanți ci infestează apele sîntem moderni e secolul vitezelor al creșterii puterilor noastre din subatom pînă-n astre sîntem creatori ai minunilor tehnice dar veștede sentimentele ne fac să uităm că de fapt sîntem un groaznic amestec de ucigași cu victimile lor sîntem romantici doar în gînd iubirea-i țintuită-n cuie de dragoste alint și cînt uităm și lăcomia suie sîntem cum fiarele nu sînt părem făcuți pentru vecie dar e un ciclu pe pămînt pămînt-mișcare-gînd-pămînt și parcă nimeni nu-l mai știe sîntem cum fiarele nu sînt pe cearcăna nopții pecingină-i luna și gravă și plină de sîngele viilor pare prostia nebunia lumii doamne cum mă mai doare mîhnit privesc și-un ochi întors prin mine se privește holbat înnebunit și gol sînt om pămîntule sînt om și-aș fi putut și mi-i rușine stăpîn hidos de-orgolios viscerele nemorții le mănînc și bestial de curios mă pregătesc să fiu ce nu ar trebui arhanghel crud și nemilos și mîna grea a lumii ușoară-a devenit și iat-o se ridică în gestul disperării se-apropie în grabă al vieții trist sfîrșit și-n clipa tuturora ard ochii dezolării în spasmul cel din urmă e totul o furie sînt pretutindeni genii sînt pretutindeni culmi scriu testamentul nostru pentu cei ce-or să vină după o noapte lungă din sfera altor lumi ei vor găsi orașe clădirile pustii nu vor cunoaște plînsul nici rîsul de copii nu vor cunoaște frunza fremătătoare-n vînt nici foșnetele ierbii al păsăilor cînt păduri carbonizate pe-un calcinat pămînt schelete miliarde rînjindu-se spre cer cu oasele lor albe ca într-un greu blestem și moartea pe vecie planeta stăpînind omule Venus e o etuvă Marte un teribil sloi Saturn Nneptun și Pluto departe sînt de noi Pămîntul atîta doar Pămîntul și-atunci de ce te înarmezi tu omenire cînd sînt atîtea încă de făcut pe bulgărele-acesta de țărînă cît încă mai e loc de voie bună de ce te înarmezi ce-ai cîștiga cu ce-ai putea să pierzi consideri oare că-i totuna sîntem spăimîntători de singuri în cunoscutul univers pustii planetele din jur sînt toate cum e luna unde-am putea scăpa de ce te înarmezi e-atît de scurtă viața omului nu crezi că e o crimă mîrșavă s-o pui deliberat în slujba moreții că n-avem ajutorul nimănui să ne păstreze sacrul foc al vieții ce e beția asta pentru glorii și-acum mai e o glorie-a ucide oare viteaz puternic curajos erou mai poate fi numit azi ucigașul un om e o lume și-un biet paralitic oricînd poate ucide milioane de lumi lumea-i cuprinsă ca-ntr-un spasm epileptic fi-va oare viața ceva fabulos între două genuni mai cred în geniul bun al omenirii de-aceia zic cum nu uităm de foame de sete SIDA cancer să nu uităm de Hitler fiara e vie urmele ghearelor ei sîngeră încă sfîșiate victimile-și mai strigă durerea năclăită încă în sînge e țărna bestia-i vie a fătat și vicleană așteaptă la pîndă mărindu-și puterea e între noi cu chip de înger poate cu buzele de miere în cele patru vînturi vorbind de dezarmare dar să ne-mintim de Hitler frați întru pace și viață treziți-vă în clipa aceasta s-a născut un copil e încă ud miroase-a miez de pămînt plăpînd frumos neputincios țipă e sănătos vrea viitor el e speranța lumii palpită Universul e sărbătoare și voi lăsați descreerații să-i pregătească moartea o nu și numai pentru un surîs de copil și e de ajuns dezarmarea |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate