agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1469 .



Zbucium
poezie [ ]
poemul începutului de veac și de mileniu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ioanip ]

2008-06-19  |     | 



privind în voi uitați-vă la mine
sînt omul
și-n crucea pieptului simt
răcnetul înfundat al pămîntului
de parcă
înnăbușiți de clipele ninse peste ei
toți morții neamului omenesc
își părăsesc sicriele
adunîndu-și oasele
într-un ghem monstruos
cîntînd și plîngînd
aici
în coșul pieptului meu
și simt că mă strînge de gît veșnicia
și parcă izvoare se zbat
să se rupă sub craniu
mi-i groază de forțele-ascunse-n uraniu
și straniu
odată cu seara
mă simt încolțit de fiorosul tăcut
din mine

din cer
și din lume
flămînd
voind să-mi ducă lumina lumii
și-a mea în neant
într-un stupid și oribil șfîrșit
și n-adorm și mă-ntreb
cine sînt
cea mai năpăstuită arătare-a pămîntului
îmi răspund
peștele fără de branhii
pasăre fără aripi
fiară fără de gheară
alungatul apelor
prigonitul pădurilor
batjocora frigului
refuzatul văzduhului
eu
cel început și neterminat
larva soarelui și-a țărînii
monstru zvîrlit între splendorile lumii
hrana spaimelor de deasupra
de dedesubt
și din mine
eu avortonul Edenului
renegatul
furat-am lumina
incendiindu-mi beznele
ucigîndu-mi spaimele
împlinindu-mi dorurile
stăpînind văzduhurile
eu fără de cîntec cîntec
eu fără de aripi zbor
eu făra de gheară fiară
eu ca nimeni altul
eu
spaima spaimelor
răzbunătorul
ha ha ha
iată-mă-s eu
splendoarea splendorilor
lumina luminilor

pămîntule și tu nesfîrșitule
sînt fiul vostru
zvîrlita cîrpă de carne și suflet
astăzi stăpînul
conștiința universului
buricul și ochiul
urechea și gustul pămîntului
ha ha
eu
adevăratul dumnezeu

eu arătarea bicisnică
fugărită de-ororile junglei
în sînul savanei
spintecînd caldele hoituri
cu muchii de piatră
cu piatra lovind
ucigînd
din spăimîntat spăimîntînd
ne-nfricat
doar de moarte-ngrozit
canibal
pe tatăl meu l-am mîncat
să nu i se piardă puterea lui în neant
i-am mîncat inima
vitejia-i să treacă în mine
i-am purtat hîrca
în pașii ritualului sălbatic
iubeam pe cei care plecau
în lumea umbrelor
și îi chemam
în luptă cu grozăviile vieții
cu haitele fiarelor
cu întunericul nopților
cu gurile desferecate ale cerului
tunetele
fulgerele
trăsnetele
luna albăstrindu-mi nopțile
licăritul stelelor
potopirea apelor
urletul pămîntului
iadul foc al muntelui

uitam și-mi aduceam aminte
și focul l-am făcut tovarăș
și pîlpîirea-i i-am simțit sub tîmple
și m-am simțit stăpîn pe mine
și-am prins și-oleacă de rușine
și astfel
fericind pămîntul
mă luminam din ce în ce
și am descoperit cuvîntul
și gustul puterii
și dincolo de păsări am clădit
lumea spaimelor
a speranțelor
a viselor
zeii
să mă apăr de mine
dar
în numele lor
am început să-mi ucid semenii
da da de o mie de ori da
eu omul
de-atunci din pîcla vremurilor
cu minte fiind
fără de minte
și rușinat fără rușine
am început să mă ucid pe mine
da eu omul
care-am descoperit bronzul
și fierul
care-am pictat peșterile
și mi-am meșterit podoabele
care-am dublat cu semnele
gîndirea și cuvîntul
și cu lacrima din pleoape
am înnobilat pămîntul
care-am făcut minunile lumii
și-am scris plăcuțele din Tărtăria
Iliada și Odiseia
Biblia și Simfonia luminii
eu care am dat la toate ce sînt un nume
eu care-am făcut lumina și cerul
pămîntul și timpul și spațiul
să se înțeleagă prin mine
eu care făcîndu-mi aripi am căzut
m-am ridicat și-am făcut
metalul să zboare
și ferecat în metal
am evadat
invadînd virgine lumi siderale
eu care știu că toate ce sînt
de mine depind
că încă mai sînt atîtea și-atîtea
pe-acest pămînt de făcut
am luat piatra
și crunt am lovit
și după ghioagă
m-am înarmat cu cuțit
sabie
pușcă și tun
și fluvii de sînge au curs pîn-acum
și-acum
cît de puternic sînt
și-n somn îmi văd puterea de nebun
priviți

pe cer s-aprind atîțea sori
de parcă bolta e-o oglindă spartă
și soarele rînjind
își oglindește fața-n cioburi
și sorii cad cad pe pămînt
chiolhanul cel din urmă
al morții a-nceput

zboară stîncile-n văzduh
alăturea cu apa
e un vacarm pămîntul
lumini ce-mi ard retina
țîșnesc de pretutindeni
dar
vai
nu pot orbi
am fost sortit să văd dezastrul lumii
carnea cu fierul curg
evaporîndu-se în juru-mi
pîraiele de munte secate-s din izvoare
și brazii de pe culme scrum s-au făcut demult

pe lîngă mine trece o femeie
nălucă îngrozită
o torță-n vîlvătăi arzînd
se-mpleticește
cade
lacrima i s-a evaporat cu ochi cu tot
trupul
fața
ard
se descompun
gura
o rană fumegîndă
copilașul meuuuuu
maaaaamăăă
e mica torță
arde
țipă
se zvîrcolește
se ia cu mînuțele de gît
vreau aer
vreau apă
sînt mic
vreau să trăiesc
maaaaam...
s-a stins
nu e nici măcar abur

sărmanul meu pămînt
mamă Pămînt
leagăn de dor și de cînt
fiului tău
mie
omului
mi-ai dat moștenire
zămbet
lumină și soare
apă în șopotiri de izvoare
aer și viață mi-ai dat
și peste toate ce sînt
stăpîn m-ai făcut
să mă vezi fericit
și straniu
ales-am uraniu
să te ucid
mamă
ce blestem în mine stă cuibărit
de sînt atît de nemernic cum sînt

sîntem cum apele nu sînt
mai trecători ca apele
și faptele ne sînt cum nu ar trebui
dar sînt
ca petele de poluanți
ci infestează apele
sîntem moderni
e secolul vitezelor
al creșterii puterilor noastre
din subatom pînă-n astre
sîntem creatori ai minunilor tehnice
dar veștede
sentimentele ne fac să uităm
că de fapt sîntem un groaznic amestec
de ucigași cu victimile lor

sîntem romantici doar în gînd
iubirea-i țintuită-n cuie
de dragoste alint și cînt uităm
și lăcomia suie

sîntem cum fiarele nu sînt
părem făcuți pentru vecie
dar e un ciclu pe pămînt
pămînt-mișcare-gînd-pămînt
și parcă nimeni nu-l mai știe
sîntem cum fiarele nu sînt

pe cearcăna nopții pecingină-i luna
și gravă și plină de sîngele viilor pare
prostia
nebunia lumii
doamne
cum mă mai doare
mîhnit privesc și-un ochi întors
prin mine se privește
holbat înnebunit și gol
sînt om pămîntule sînt om
și-aș fi putut și mi-i rușine
stăpîn
hidos de-orgolios
viscerele nemorții le mănînc
și bestial de curios
mă pregătesc să fiu ce nu ar trebui
arhanghel crud și nemilos
și mîna grea a lumii ușoară-a devenit
și
iat-o
se ridică în gestul disperării
se-apropie în grabă al vieții trist sfîrșit
și-n clipa tuturora ard ochii dezolării
în spasmul cel din urmă
e totul o furie
sînt pretutindeni genii
sînt pretutindeni culmi
scriu testamentul nostru
pentu cei ce-or să vină
după o noapte lungă
din sfera altor lumi
ei vor găsi orașe
clădirile pustii
nu vor cunoaște plînsul nici rîsul de copii
nu vor cunoaște frunza fremătătoare-n vînt
nici foșnetele ierbii
al păsăilor cînt
păduri carbonizate pe-un calcinat pămînt
schelete miliarde rînjindu-se spre cer
cu oasele lor albe
ca într-un greu blestem
și moartea pe vecie planeta stăpînind

omule
Venus e o etuvă
Marte un teribil sloi
Saturn
Nneptun și Pluto
departe sînt de noi
Pămîntul atîta doar Pămîntul
și-atunci
de ce te înarmezi tu omenire
cînd sînt atîtea încă de făcut
pe bulgărele-acesta de țărînă
cît încă mai e loc de voie bună
de ce te înarmezi

ce-ai cîștiga cu ce-ai putea să pierzi
consideri oare că-i totuna
sîntem spăimîntători de singuri
în cunoscutul univers
pustii planetele din jur
sînt toate cum e luna
unde-am putea scăpa
de ce te înarmezi

e-atît de scurtă viața omului
nu crezi că e o crimă mîrșavă s-o pui
deliberat în slujba moreții
că n-avem ajutorul nimănui
să ne păstreze sacrul foc al vieții
ce e beția asta pentru glorii
și-acum
mai e o glorie-a ucide oare
viteaz
puternic
curajos
erou
mai poate fi numit azi ucigașul
un om e o lume
și-un biet paralitic
oricînd poate ucide milioane de lumi
lumea-i cuprinsă ca-ntr-un spasm epileptic
fi-va oare viața ceva fabulos
între două genuni

mai cred în geniul bun al omenirii
de-aceia zic
cum nu uităm de foame
de sete
SIDA
cancer
să nu uităm de Hitler
fiara e vie
urmele ghearelor ei sîngeră încă
sfîșiate
victimile-și mai strigă durerea
năclăită încă în sînge e țărna
bestia-i vie
a fătat și vicleană
așteaptă la pîndă mărindu-și puterea
e între noi cu chip de înger poate
cu buzele de miere în cele patru vînturi
vorbind de dezarmare
dar
să ne-mintim de Hitler

frați întru pace și viață
treziți-vă
în clipa aceasta
s-a născut un copil
e încă ud
miroase-a miez de pămînt
plăpînd
frumos
neputincios
țipă
e sănătos
vrea viitor
el e speranța lumii
palpită Universul
e sărbătoare
și voi lăsați descreerații
să-i pregătească moartea
o
nu
și numai pentru un surîs de copil
și e de ajuns
dezarmarea






























.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!