Nervii,mintea,inima
îmi cer să uit că exist.

E absurd
să mă gîndesc cît mai e
pîna cînd aș putea putrezi
sub un maldăr de humă.

Mă tem de moarte,
dar nu sînt o lașă care fuge de viață,
de greutăți...
Þin la viața mea așa cum este
și aș trăi o veșnicie fără soare,
fără lună,
fără stele,
dar alături de Voi,
iar pentru aceasta aș schimba ziua pe noapte.

Sufăr,
și doar inima o poate spune,
deși,
de ea mi-am bătut joc toată viața
și am osîndit-o pentru nimicuri;
Cu ea,
m-am bucurat pînă la istovire,
am sperat și am așteptat în neliniște,
cu ea am cunoscut curajul și lașitatea,
în ea păstrez bucurii și tristeți,
dezamăgiri și iluzii,
victorii și eșecuri sfîșietoare.

Sînt zile cînd nu îmi mai pasă de nimic
și mă surprinde gîndul
că moartea ar fi un zbor,
o ușurare.
În mine remușcările-s viermi-
devoratori de suflete.

Și regret,
regret că am fost o neroada
pentru care timpul nu așteaptă
iar norocul sărmanul,
s-a pierdut pe drumul pustiu
care ducea la mine.
Regret fiecare clipă
petrecută departe de Voi.

Uneori,mă întreb dacă nu sînt bolnavă,
caci mă doare tot.
Mă dor gîndurile,
mă doare și locul unde se alcătuiesc ele
în creier
în sînge,
în suflet;
mă doare și acolo
unde cred că ar trebui să fie izvorul vieții.

Apoi,îmi pare că port cu mine
un gol imens
în care e prins trecutul și prezentul,
începutul și sfîrșitul...