Poemul mamelor

Când m-ai născut pe mine, mamă, într-o iarnă, coborîtă parcă din poveste
Vîntul viscolea cu lupi cu coada colilie,
căciuli din vulpe argintie și gulere cu ochi de sticlă
Care privesc până în străfundul gîndurilor mele, sunt mic mamă, și mi-e frică.
Nămeții crescuseră cît gardul, prinsese promoroacă și lampa
iar oamenii mici risipiți prin zăpadă păreau un roi de furnici

Era o iarnă lungă, ca un imens derdeluș, alunecând,
Ca o troică trasă de patruzeci de cai mascați
Era o iarnă când până și vacile voastre ar fi băut o cană de ceai,
Tot împletind la fulare.

Privesc adesea fotografii vechi, decolorate, în sepia
Fotografii în costume populare, fotografii în care erai mai tînără,
Erai însărcinată cu fratele meu sugrumat
De aceleași circulare de cordon, în care m-ai învelit și pe mine, cu grijă,
Din noaptea când m-ai primit în tine.

Știu, șalul e șarpele Isadorei, știu, șalul negru s-a strîns
În jurul gîtului meu bine, subțire și transparent,
Ca un astronaut pluteam în lichidul cu gust de cafea cu năut
Înfășurat în cordonul de aur ce-l leagă de naveta sa spațială
Cu mîinile mele trandafirii, prin care curgeau celulele roșii copii
Am mîngîiat pîntecele tău bombat ca o portocală.

Prin întuneric, treceau țiparii electrici, iluminîndu-ți viscerele la modul feeric
Pești viu colorați, locuitori ai recifului de coral, rătăciți prin tine
Îmi dădeau sfaturi ca niște frați, peste tot întîlneam doar ființe afine
Bule de oxigen se ridicau peste tot, ca mingile de ping-pong, cu mișcări line
Iar în loc de prînz primeam prin sângele tău hrana deja digerată
Proteine cu gust de scorțișoară, glucide cu gust de ciocolată
Și cîte o lacrimă de a ta cobora să-mi spună Noapte bună
Și-n noaptea albastră răsărea, deasupra celor doi ochi nenăscuți, o roșie lună
Ca o placentă, din care sugeam viziunea ca dintr-o bomboană de mentă
Treceau prin burta ta și făpturi de coșmar, cu ochii compuși, de insecte
Cu clești telescopici și cu antene de ienibahar
Dar eu eram prea fericit ca să-i văd, înmulțindu-se prin reduplicare
Toți monștrii aceștia adormeau, obosiți, la picioarele unui înger interstițial
Un înger timid, ascunzîndu-se după o arteră,
un înger plutind pe lichidul amniotic dintîi
Un înger coborît dintr-o sferă, un înger sunînd dintr-un teorb

O, bucură-te Femeie, căci ești plină de rod,
Bunăvestire pentru floarea de cactus care înflorește în tine !
Prințul Neagoe, rugîndu-se pentru oasele maicii sale, o descria,
într-o scrisoare către fiul său, Teodosie, “trudită ca o albină”,
Trudită ai fost și dumneata pentru mine,
Mi-ai purtat trupul prin trenuri ticsite cu navetiști, ce–și abureau cu alcool
singurătatea, o La Strada cu oameni triști,
printre ursari, printre bilete de papagal, printre panorame,
Toți oamenii aceștia nu știau că într-o compunere școlară
Marcel Proust scria că nu s-ar putea despărți de mama lui,
Cel mai cumplit lucru pe lume- să fiu separat de mama
Apoi m-ai lepădat în lumină, mamă, am putut vedea, dulcea, opaca lumină
Eram verde ca un marțian, cu capul cît o mandarină
Doctorii, se învîrteau în halatele lor albe
în jurul meu în menuete fără sfîrșit și o gigă
Apoi mi-au înfipt acele perfuziilor în piele, m-au legat la tot felul de aparate
Trupul meu teatral, singurul meu text reușit,
Singurul care poate da carnație ideilor,
Corpul meu răstignit, înțepat, se zbătea să trăiască în incubatorul acvariu
Un somn cu mustățile lungi era medicul de gardă, moș Bărbuță piticelul,
și un pește mămăligă prăpădește, și în incubatorul vecin dormeau surorile
Dora, Minodora, mîna lui moș Bărbuță creștea diformă, imensă ca o gușă de
morsă, o morsă mascul, foarte grasă.
Un poem adevărat e o imensă proliferare anamorfotică a realului
Parmigianino se desenase pe sine reflectat într-o convexă oglindă
John Ashberry nu scrisese, încă, pe atunci, ekfrasticul său vers din Self Portrait in a Convex Mirror:
"But your eyes proclaim that everything is surface".

Nimic nu e real, în apropierea poemului,
totul e un imens trompe l’oeil , o imensă anamorfoză,
ca o pădure desenată pe geamul deschis spre aceeași pădure,
Poemul e un desemn care acoperă structura realului,
Prea adevărată, prea crudă, prea rece.
Nici tu, mamă, nu ești reală, închisă în interiorul acestui poem lunatic
Cu atlasele tale grele de pterodactili
Ce duc în cioc lacrimile multe și doar cîteva zîmbete
Cu degetarele în care îți păstrezi momentele de fericire
Cu papiotele în care ți-ai înnodat amintirile
Cu freziile în care îți ascunzi surîsurile și răsăriturile de soare
Cu mărgelele pe care n-ai avut timp să le porți vreodată
Cu degetele tale subțiri, cu unghiile pe care înfloresc noițele multe
Cu suporturile de ochelari în care ai zăvorît cărțile.
Nici vocea ta nu e reală, vocea cu care îmi citeai povestea
uriașului cu nume imposibil, Periferigerilerimini
Nici ridul tău, adînc ca o crevasă, în care se adăpostesc aripi de înger.

Nimic nu e real, nici măcar fotografia ta din tinerețe …
Dragă mamă, dragă mamă, pînza textului mi se destramă.
Astăzi ești din ce în ce mai aproape de mama personajului lui Milan Kundera,
Care, privind pe geam tancurile, vedea în locul lor pere bergamotte.
Am văzut undeva, într-un album de artă modernă, un happening ciudat, un
uriaș corp de femeie, prevăzut cu scăriță, de dimensiunile unei încăperi,
În care puteai să reintri, în care puteai să te odihnești, să bei puțină cafea
sau să discuți cu prietenii tăi cei mai buni despre poezie. Aș dori ca poemul
acesta să fie un asemenea happening, o antecameră pentru pîntecul
În care am înțeles că nu trebuie să cred în suprafețe.