Mi-am abandonat sufletul în ghearele durerii,
trupul l-am îmbălsămat cu sângele dulce al nevoinței
și-am învățat dragostea în penitență,
ucenic suferinței,
toate
să merit să-ți respir la tâmple,

toate ca să te port.

Cu prelungirile înnodate în juru-mi,
din brațe, tălpi, degete si genunchi,
îți cresc firicele albe, pivotându-mi adânc
pieptul, spatele, coapsele și obrajii,
apoi alte fire adventive,
împânzindu-mi carnea
pământ necălcat,
inima ta se deschide, înmiresmând,
buze polenizez pâna la apus,
când începi tu să te hrănești.

Te-ai născut să te înrădăcinezi.

Înainte de-a lua totul de la capăt,
deschid o fereastra prin șuvițele tale
și lumina în lumină spune tot.

Am dobândit privilegiul de-a te purta.