Mi se duce pielea- marea-i sărată ca un puc de lămâie;
aurele noastre nu se pun între noi: ne oglindim ușor proaspăt
una în alta.
Pe mine mă doare când pescărușii ei nu înțeleg briza înclinată,
apusul subțire învăluit de oazele ei japoneze
- sunt mari înălțimi sunt mari pești sunt mari pescăruși
surghiun apelor ei închise.

Mi se duce pielea, sunt de plumb sunt de amăgire sunt de creion,
sunt partea întuncată a oazelor acidulate sunt plumbul
sunt leșia pocăită sunt păianjenul mare care țese până la nisip
florile lor subacvatice- mă duc pe margini, arăt locul în care
undița face sângele apă. Întunericul lui e dansul din care îmi
culeg pașii măsura piruetele galbene;

ele nu spun mare lucru, la margini arăt locurile care spală piatra
de vânt. Jur că ele nu spun mare lucru, arăt la margini cum
se șterg semnele cum se ară semnele cum se strâmbă oasele
pentru năvodul roșu de crabi;
nu e nicio șansă să înot singură în mare, pocalul ei e altfel
curat ca o gâză în primul ei ou.