Curajul desprinderii de întuneric
l-am pierdut pe o adiere ascendentă,
am avut numai speranțe fără adjective,
născute într-o înserare albastră și lentă.

Sunt un călător pribeag fără indiferență,
nu vreau să las trecutul învelit în nimic,
nu ascult suspinele umbrelor obosite
și las moștenire un vers pus într-un plic.

Azi sensurile par acoperite cu priviri,
care spală cu lacrimi ce nu le înțelegi
cortina care ne închide seara genele
în vacarmul plin de ecouri neîntregi.

Suntem călători cu fețe vesele sau triste,
totul se-ncălzește și nimeni nu vrea să vadă,
genele ne sunt închise de vraiștea iernii,
cu întunericul luminat doar de zăpadă.