Cum începe ce îți dorești cu adevărat? Cum începe un lucru pe care nu ți-l dorești? Mă tot întreb adeseori și nu am o logică sistematică în mintea mea ca să verific câtuși de puțin ce mi se întamplă. Haotic se naște, turbulent crește, și cel mai probabil sfârșește fără să conștientizez că s-a produs ceva palpabil. Visez, ca toata lumea, la ceva ieșit din comun, nu ceva exploziv, ceva linistit și special; mă abțin să nu fac o comparație care mi se naște acum pe buze căci sunt prea emoționată să mai fac ceva în momentele în care simt că viteza n-are de-a face cu direcția. Mi-aș îndrepta privirea spre ceva mareț și apropiat mie, asta îmi doresc. Aievea. Tremur când mă simt așa departe de acea apropiere pe care o resimt ca o nevoie emoțională. Așa cum unii au nevoie de țigări sau adrenalina pe motocicleta, așa văd eu că m-aș simti cu adevărat lină, fluidă, echilibrată. E ca o absorbție de energie pe care simți că ți-o transmite el cu un flux continuu, regulat, fără condiționări; la prima vedere ai zice că te adoarme, dar de fapt, pe mine mă scoate din tot ce am eu mai rău și mă inundă cu vrajă amorțită. Acele gesturi care te apropie sunt tocmai sentimente confirmate, iar daca ți se pare că nu ai putea să te apropii atât de tare de cineva, ai să vezi singur că o să știi ce ai de facut, chiar dacă îți dorești sau nu. Dorința e pe plan secund de fiecare dată. Ai să inspiri, o să închizi ochii, o să îți simți pleoapele cum se rascolesc de iubire și o să simți că ce ai visat e chiar deasupra ta, te vegheaza. Oare vei simți așa cum imi doresc eu sa fie? Oricum ar fi, o sa îți dorești, dar înainte de asta te vei gândi că n-are rost să îi spui gândului unde să zboare pentru că își va alege singur destinația. Și vei fi proptit de zidul cel mai suav de care nu ai sperat că te vei lega sau ca îi vei pronunța sentimentele așa cum el singur și le clipește atunci când e singur și se gândește la acel unghi special din care n-ar vrea sa iasa niciodată. Cuvintele sunt doar forme pentru ce spun eu și unde fac referire. Ajung într-un punct în care mă las fiindcă simt cum mi se scurg picioarele din cauza vibrațiilor de care sufăr. Și am intuit că așa cum sunt, trebuie să zâmbesc. Am greșit de multe ori, nevăzând că am parte de indicii false.

M-am săturat și totodata m-am obișnuit cu genul ăsta de clinchet din sufletul meu. E o conviețuire care în sinea mea e pașnică, dar spre exterior se manifestă tulburat, bulversant. Și dacă în obraji mi se va instala o paloare dupa ce îți rostesc numele, fii sigur că o să înțelegi și o să descifrezi ce zic prin sunetele mele adânci. N-are rost să te intreb cum se termină...