Copacul meu,
de ramuri prea multe
uscate, rănite
sau, cu frunze căzute
prin toamna cea grea,
pășește molcom pe cărare
și urcă încet, potolit
pe coamă de munte,
lăsând ici-colea
urme mărunte.

De rece ploaie și vânt
și frunze au căzut,
hrană să fie
pentru mama-pământ,
și rădăcini au albit
dar, mai au de vorbit
șoapte dulci de sorbit,
da, mai au de trăit.

Nu știe
câte clipe s-au scurs
și nici cât mai e de primit,
privește-napoi, nemulțumit,
ar vrea să se-ntoarcă
în crâng luminos
dar, drumul s-a șters
și timpu-i spinos,
el merge-nainte,
tăcut și cuminte.

În toamna grea,
copacu-mi ferm,
uscăturile-și taie
și pleacă prin ploaie
de toamnă târzie,
printr-o nouă fereastră
spre-o clipă senină, albastră.