De la picioarele sufletului
pînă sus
în privirea ta
ce s-a oprit în gol să scrie
peretele alb
cu ce-ar mai fi putut să fie
frumos între noi,
sunt eu
ocrotindu-te și acum
dinlăuntru;

veioza rămîne aprinsă în stînga mea
și cana de cafea
pe jumătate îmbrațișată de palmele tale
cu degete de flori smălțuite-n Gorond,
o apropii de obraz agale
“ți-am adus cafea dar n-o să mai dormi, ar trebui să bei mai puțină”
eu tocesc penița cu referate
despre arhitectura procesoarelor
în seara asta nige albastru
cu cerneală rece
și aș vrea să înțelegi
de ce tac lîngă tine
așa de puțin.

De la picioare te prinde răceala,
e ultima parte pe care o speli de frig,
cînd totul înăuntrul tău e curat,
îmi citești despre Momo cum a reușit ea
să îl salveze pe bătrînul Timp de la pieire
iar eu mă uit la mine din balcon
cum întorcîndu-mă de la radio
zăpada din Militari
mi-a decolorat cizmele roșii
am mers cu ele doar
in orașe vechi care încep cu litera S
găsesc eu o magică explicație degradării
și acum, na!
Va trebui să le dăruiesc
altui desculț,
de prin sufletul tău de acum,
să-i fie și lui picioarele
calde și roșii.

Timp nici noi nu am avut
să ne știm de acolo de unde rămăseserăm
de la poveștile cu păpușari și marionetiști
dibuindu-ne singuri categoria prin buzunarele secrete
ale adevărului personal
abia apucasem să-ți vorbesc despre mine
prin poștă
și o parte am înțeles-o în iarna sibiană
cînd tablele verzi din fereastră
ne ascundeau ochii târzii
de ochii noștri urcați pe acoperișuri
și turle cu fleșă
dumicînd lucrurile mărunte ce ne ofereau un sens;
atunci despărțeam în silabe pentru prima oară
locul de unde priveai
cum lumina
se sparge în cioburi pe gresia neagră

Am să te învăț să faci pluta
fără nuferi pe burtă.
Nu e o urzeală de sezon
ci impletirea de fire
verticale și-orizontale
din care poți atinge suprafața
rămînînd cufundată totuși în miez.
Cînd pînza va fi gata
vom ști sigur cît de bătrîni
ne-am propus să fim
eu încă o descos de acolo
de unde rămăsesem
cu tine.
Înțelegeai metafora
nu și posibilitatea împlinirii ei
42-ul oprea în stația Brotăcei
eu, tu, Miki și Gabi.
La întoarcearea din Portul Tomis acasă
nu știu ce-mi venise să te întristez.

Aveam cum să ne regăsim
eu de pe podeaua acoperită doar
cu un covor oltenesc subțire și tocit
tu de pe scaunul mic
în mijlocul odăii goale
plîngeai fără zgomot;
se apropia Paștele
și mieii mureau unul cîte unul
după o scurtă rugăciune de iertare.

Nu am intîlnit pînă acum
o mai frumoasă și cuminte
imagine a feminității,
o mai pătrunzătoare desprindere
de iubire.

Acum știu, atunci eu muream
și de aceea plîngeai senină
ca și cînd n-ar mai fi fost
după mine
nimic de plîns.


În colț, la icoane, medita Radu
cu o Biblie-n mînă,
tocmai imi spunea cum nu merită să iau bătaie
pentru ca-s evreu, de la creștini
și pentru că-s creștin, de la evrei
Că ar fi mai bine să imi scot de la gît Mag Davidul
nu era potrivit lîngă o cruce,
zicea,
prieten la cataramă cu Sfîntul Apostol Petru
din Scripturi.

i-am vorbit de întîmplarea reală
cu bătrînul evreu
care venise să se roage în biserică
în duminica Paștelui și căruia, văzîndu-l,
un preot i-a zis la predică
să se care;
"și să se mai termine odată cu jidanii aștia
care vin la noi în Biserică!"
bătrînul a plecat
mai întîi ochii,
apoi cu inima în glas
a șoptit în mijlocul enoriașilor amuțiți
care îl priveau
ca pe-un eretic venit să facă prozeliți:
“Hai mă Iisuse de aici, că ăștia nu ne mai vor!”

Așa ai intrat tu în cameră
și ușa aceea
dădea la mine în glas

cu genunchii apropiați și degetele aliniate cuminți
în așteptarea vreunui răspuns
la întrebarea cum,
gesturile tale firave
se împleteau jur împrejurul aerului meu
culegeau respirația noastră
răsfirata peste tot în cameră
agățată de buze

și din seara aceea,
de la picioarele sufletului
pînă sus in privirea ta
sunt eu
respirîndu-te cald
pe dinăuntru.