Unchiul Sam a murit, în sfârșit, așa cum merita un jăndar: într-un mod previzibil și caracteristic uriașilor cu picioare de lut. Trebuia să se ajungă la aducerea unui manechin fără vlagă la Casa Albă pentru a se petrece acest lucru? Sau se putea întâmpla chiar și cu un Clinton rebel în Biroul Oval? Una peste alta, venise vremea. Orbit de interesele sale din Orientul Mijlociu, pentru a căror apărare a fost în stare să-și dea chiar foc la valiză (citește “Gemenii” newyorkezi), alegând pentru acest lucru, ca dată (altă găselniță ridicolă, cu rol de inducție subliminală), simbolul numărului de telefon pentru urgențe american, 911 – septembrie 11 – Unchiul Sam a întrecut toate limitele, dar în primul rând pe cea a penibilului. Odată trecut înspre derizoriu, cu arme și bagaje – vezi exemplul instituirii așa-numitei agenții Homeland Security, o stupizenie care te caută și-n cerul gurii, ca nu cumva să ai vreun ac de siguranță vârât adânc și subversiv în mucoasa bucală atunci când te urci în avion, autobuz, feribot… – statul american a început să lucreze în detrimentul cetățeanului american, unicul aliat real al sistemului presupus democratic de la Washington. De exemplu, în momentul în care trupetele american era lăsat la vatră, după o misiune de trei sau patru luni prin Irak sau Afganistan, acestuia i se punea în față un alt angajament, meschin, prin care i se cerea ca, după o permisie de câteva zile, să se întoarcă la luptă în niște țări care nu au avut și nu vor avea niciodată legătură, fie ea și circumstanțială, cu macabrul “nine eleven”. Motivul oficial era dorința comandantului suprem al armatei americane, ați ghicit, jenantul Bush junior. Însă, întrucât soldatul respectiv avea rude, iar rudele prieteni etc., juniorul Bush, cel mai prost președinte american al tuturor timpurilor (și aici mă refer strict la coeficientul de inteligență al republicanului, pour les connaisseurs), a pierdut algerile în urmă cu patru ani, în favoarea lui Al Gore, un “băiat” de tipul lui JFK, deci periculos pentru complexul militar-industrial american. Numai că din cauza unei legi cretine, prin care recursul electoral la metodă nu poate fi sprijinit fără o semnătură a unui senator american, indiferent de câți reprezentanți (deputați) ar susține proiectul, electoratul de peste ocean nu și-a putut vedea candidatul votat majoritar în Biroul Oval, pe spectaculosul Al Gore. Așa încât grupurile de interese, dintre care Halliburton și Carlisle Group sunt doar vârfurile nevăzute ale aisbergului, și-au păstrat sclavul în fotoliul Biroului Oval – băiatul fostului șef al CIA, vicepreședinte și președinte George Bush: un alcoolic dovedit, cu trecut sexual incert, toxicoman etc., bref, George W. Bush, un tip slab, șantajabil și prost la propriu.
Momentul intrării în agonie a Unchiului Sam a coincis cu eroarea impardonabilă a bietului copil de casă al Americii, firavul (la minte) Mihail Saakașvili, care, într-o zi frumoasă de august, s-a aventurat în a ataca niște militari ruși cantonați ca forță de menținere a păcii, deci sacri fără drept de apel, din punct de vedere militar. Ce spera copilul adoptiv al Americii, Saakașvili? Să vină Unchiul Sam să îl salveze. Să îl apere. Să îl susțină. Și, desigur, statul spectru al secolului XXI, NATO, avea să intervină în acest conflict creat la comandă. Eroarea agenturilor de la Washington, D.C., care au orchestrat această criză, este impardonabilă. La Kremlin nu se mai află Gorbaciov, nici Elțîn. La Kremlin comandă, oficial, un avocat, Dmitri Medvedev, susținut de un ofițer KGB, Vladimir Putin, geniul care a făcut din rahatul reprezentat de Federația Rusă a anului 1998 un bici mondial al anului 2008. Federația Rusă are o populație care, în proporție de peste 80%, regretă că a fost nevoită să îndure umilința de a nu mai exista ca factor de contrapondere în balanța mondială a puterii pentru o bună perioadă de vreme. Magistralul Putin și metodicul Medvedev, ca să nu luăm în calcul și ofițerii superiori ai federației, sunt sprijiniți de majoritatea populației. De cealaltă parte, UE se află într-o criză de popularitate demnă de un stat comunist de dincoace de fosta Cotină de Fier. Administrația SUA gustă cu voluptate din fructul zemos al lipsei de suport civic. Irakul reprezintă o catastrofă mai mare decât intervenția în Vietnam. Afghanistanul reflectă obtuzitatea agențiilor americane de tot felul de a pricepe că acolo istoria s-a oprit la organizarea tribală, iar “aliații” nu fac altceva decât să perturbe o stare de fapt benevol și unanim acceptată de către nativi. În înțelepciundea lui de coaptă milenar, Ursul de la Kremlin și-a făcut mendrele prin Afghanistan o perioadă, după care s-a retras cu coada între picioare, pentru reevaluarea situației (cine crede că Rusia a renunțat la Afganistan pro bono!?). SUA au crezut de cuviință să le ia locul, cu aliații lor cu tot, sperând la crearea unei situații stabile din punct de vedere occidental, care să le permită exploatarea resurselor afgane. Numai că pe afgani nu i-a întrebat nimeni. Dar Unchiul Sam, acest conglomerat bisecular de frustrați și nichiperci europeni autoexilați, pretinde, în megalomania bolnavă a muribundului venal, că știe mai bine cu ce se papă făloșenia măgarilor afghani. Poftă mare!