Odată, de mult căutam constelații
pe un drum neumblat, cu tăceri,
cu mirese aduse de săruturile
risipite în rime pline de miresme.

Pe suspinul valurilor neatinse de pași,
cu lacrima de dor născută de o flacără
din seceta câmpului locuit de umbre
te mângâiam cu adierea speranței.

Tremurul stelelor a adus noaptea albă
care ne-a umplut privirile cu sclipiri
ce au devenit imediat hotar de gânduri
lângă suspinele care au născut iubirea.

Și atunci am alungat pustiul singurătății,
o aripă albă ne-a adus minunea luminii
peste timpul devenit o primăvară veșnică
fără să credem că dorul naște deznădejdi.

Poate eu nu ți-am deschis ferestrele oarbe,
poate eu sunt născut un simplu trecător
prin peșterile nopților pline de visele tale
care mi le retrimiți azi pe un ecou fără sens.