Mi-e greu între zorii luminii spintecați cu
atâta căldură de măruntaie- vârfurile de pământ
căutate toată noaptea plutesc molatec: spinări
mințite că soarele e miezul roșu al pământului,
tufele de spini sunt norii palizi ca vișina de
Aragon în pârgă iar clarul ochi al nucii e somnul
lăsat să curgă târziu în dimineață
- identitatea sub care le strivește capul micuț
și-mpovărat cu coroana de frunze.

Micuța Mell avea obrazul ca un pistrui decojit
din ceafa bătrânei ei mame, prea frumoasă să
fie reală- hlizeam la dedesubturile ei rubiconde
și opărite cu clor- mă gâdilam cu parfumul ei
de lemn sălbatic, trist și arcuit în umbrele
culcate pe pământ.
Topografia mea e înscrisă în cărțile-i ascunse
cu grijă la piept- țeasta iute a focului treacă iute
peste fumul orașului german, de câmpia în care
soarele o să crească o cupă de vin roșu.

La deșișul ăsta lumina vopsește rotunzii ei pași,
scamele ce le-aduc și acum peste tot hainele ei
decolorate- îmi e greu între pietrele ce-au astupat
groapa și obuzii sfârtecați atâtea războaie
la rând- cuvintele care-au uitat povara de a trăda
și ghetele cărora ascultarea de a frânge atâtea fire
mărunte de iarbă s-a smuls ca un nigel din ochi.
În zorii ăștia retarzi și luminii cerul păstrează
un singur cerc neatins în care durerea Melei
mi se urcă din inimă în cap.