Sub aripile tale aspre de caracatiță-broască-testoasă
nu m-am simțit niciodată bine
din întunericul lor nu crește nimic
și sufletul rămâne mai sterp decât un bărbat fără testicule
nici umbrele caprelor nu se mai văd
chiar dacă bunica le-a hrănit cu ce a avut ea mai bun,
la fel ca pe mine...

Spune-mi atunci de ce, noaptea, întunericul
se desparte în culori, iar acolo unde nu e nimic
de văzut ochii mei zăresc cercuri și pete roșii ?
E vorba poate de nevoia de curcubeu a omului ?

Sub aripile tale aspre de caracatiță-broască-țestoasă
sunt mai terciuit decât fasolea bătută
mi-e greu până și să respir, deși bunica s-a chinuit atâta
să mă învețe și ea nici măcar nu fusese la școală,
nici nu-l citise pe Nietzsche