Regal de iubire văzut-am în munte:
Pe el cavalerul, semeț, împietrit,
Iar ea îl mângâie zglobie pe frunte
Și-aleargă spre văi cu destinu-mplinit.

Ca rod al creației divine-i născută
Perechea ce strânge-ntr-un calm aparent,
O stâncă ce-așteaptă la praguri tăcută
Și apa ce schimbă sărutu-n torent.

Un munte ce-și urcă mândria spre ceruri,
Cu fruntea înaltă de steiuri ridată.
Iar barba-pădure, asprită de geruri,
Cu chiciuri și nea e din plin pomădată.

Tăria aceasta, cu oaspeți doar vânturi,
Cu vremea ce trece, e tot mai frumoasă.
Primit-a ca rosturi rotirea de vulturi
Și dese pâraie versanții să-i coasă.

Născută din el ca o lacrimă mare,
Þâșnirea de ape spre vale pornește,
Întâi nevăzută, apoi o cărare,
Prin pietrele aspre atent șerpuiește.

Doar murmură-n cale zglobie și-adună
Grăunțe de rouă și picuri de ploaie,
Sau stropii cei mari risipiți de furtună,
Pe care apoi îi preschimbă-n șuvoaie

Ce-aleargă spre văi cu destinu-mplinit,
Ca râuri prelinse prin barbă sau frunte
Din el, cavalerul semeț și-mpietrit.
Regal de iubire văzut-am în munte.