în fiecare cameră găsesc
câte un copac care plânge.
fereastrele adulmecă tristețile norilor,
acolo sărutam timpul,
îl transformam în culoarea verde
și îi respiram trupul, suflarea,
parcă urma să ghicesc cavoul alb.
Iubitule, mâinele noastre mușcă trecutul
ca într-un somn iți pregătesc ceaiul,
îmi amorțesc cuvintele îmbătate în ore,
orele din așternutul alb
se confundă cu haina neagră a cerului,
acolo ți-am văzut sufletul,
numai că era cârpit în mii de stele.
Ochii roșii ardeau ca două picături de iad,
plumbul din suflet mă durea ca un drog,
te aștept să-ți servesc micul dejun,
să murdăresc străzile cu frunzele acelea târzii,
numite fericire.