pruncii rod mereu degetele
părinților pentru a-și cunoaște
impecabila ironie a vieții
mă întrebam și eu de ce
îmi amintesc
foametea încă sătulă și ziua
fără nume...încerc să-mi îndrept
spatele și brațele precum pietroaiele
pe malul papilelor gustative
renasc din puținul
ce-l cunosc

nu cunosc cum se nasc culorile
nici aiureala anotimpurilor
nici moartea seacă a iernii
cunosc lumina
intrândă în casă cautându-mi
coloana vertebrală care este sare
și apă, un ram în așteptare
cu tot corpul

albul Bucureștilor îmi caută ochii
câteva gânduri sunt goale iar ploaia
se încăpățânează în a da și a lua
viața cu capul în jos
punct cu punct

pe pământ se agață o frunză
cum faceam și eu
înaite să fiu zi - o subtilă zvâcnire
de culoare ruptă și scurtă
mâine
voi gusta copacii, verdele care rezistă arsurii
și tulpinile sălbatice
care se afundă
storcând apa din nările mele
ruginind calea ferată
în mijlocul asfaltului
și ...
voi cere orizontului o linee care-mi va traversa materia

căci în fiecare dimineață găsesc un cer
între dinți amarul frunzelor ce mă înțeapă
ca și cum aș fi vară cu nisip în gură
dar nu-s
sunt secret care
pe vertebre se apleacă îmbrățișindu-mi
lemnul și nodurile
în pământul putred

străzile nu-mi spun când trebuie să mă ridic
și cad
în fotografia unei scoarțe de copac
unde furnicile roșii își fac adăpost

nu cunosc geometria
oboselii, și totuși orizontul
este insuficient
o deschizatură în spatele corneei
unde memoria mi se sperie
de nisipurile mișcătoare cu rădăcinile deschise
până la mare

aș dori să cunosc amarul frunzelor care se împăturesc în degete
lama conturului în depărtarea zilei
aș putea sa mă întind pe covertura păroasă a ierbii
să fiu o piatră sau poate
cea mai lungă parte a zilei
sau poate geometrie