La barieră ca un câine, stau și plâng,
Căci ce folos să fiu mai bun sau sfânt,
Pe micile șuvoaie mă arunc înving,
La răsăritul zilei semăn numai vânt.

Sucitul om, se crede zeu, firește!
Și-mparte bunele nazuri uitând
C-a pus și el măna pe nefericitul clește,
Scobind în carne și batjocorind!

Acum lihnit, uitând cel ce am fost,
Mă-ntorc cu jenă și privesc la poartă,
Sunt singur, nu vreau să fiu luat la rost,
Să fiu gonit de propria-mi neagră soartă.

Sucit de chinuri jalnic mă gândesc,
În urma sumbră ce trebuie să feresc.