nu îmi e frică decât de cuvintele mele strania lor lumină mă vindecă în fiecare dimineață de oameni
de o parte și de alta a nopții lumi fosforescente cortine de fum urme pe zăpadă
fericiți erau Doamne fericiți călătorii ca florile împrăștiate noaptea prin piețe ochii lor străluceau
ca florile sub talpa bocancilor toamna târziu inima lor una singură vie și fără de apărare

printre măruntaiele zilei dincolo de ferestre dincolo de linia subțire a orizontului
stă poemul nod la o batistă ce flutură alb prin ceața grea și lăptoasă
nimic de observat cu ochiul liber nimic de cercetat îndeaproape

la margine am ajuns la marginea lumii
de aici un pas și căderea devine zbor planat
întoarcerea nu e posibilă din ce în ce mai departe realitatea
îți croșetează plovere fulare mănuși
pentru o iarnă mai blândă pentru un festin al durerii
pentru masa de taină care așteaptă
să aprinzi candelabrele să tragi la scară trăsurile
valeții să îi înfiretezi și să îi prinzi globuri argintii în brazi de plastic

în curând ceasul din turn va bate ora felinarelor cu sticlă gălbuie
atunci ne vom ridica de la masa noastră și vom scrie poemul acesta
el va lumina înspre casele oamenilor binevoitor
îi va purta spre dezastre nemaiîntâlnite de ei
vor supraviețui întru mântuirea paiațelor a surzilor și a orbilor
a celor fără întoarcere și fără linii drepte în biografii
a celor care nu reușesc niciodată să traverseze un pod
sau să se înțeleagă pe sine
cum cel care scrie acum


ascultă poezia în lectura autoarei