Cuvintele neputinței mi se cern pe buze,
îmi rescriu sufletul
în versuri simboliste,
iar toamna îmi rescrie destinul
pe crengile copacilor buimaci.
Zac în tine ca într-o gară
din care până și calea ferată s-a pierdut.
Adorm cu amintirea porției de iubire,
pe care mi-o serveai
în asfințit sub ploile reci,
ale peisajului nostru interior.
Adesea priveai prin mine
căile opace ale existenței,
tablourile pictorilor hoinari,
imaginile mentale impuse de legea firii ;
adesea se întâmpla să mă iubești
total,
fără întrebări sau răspunsuri,
fără sintagme simbolice.

Aș vrea și acum să-mi citesc viața
în cartea patimilor în doi.