Căprioara lui Labiș e acum „mortua est”
Nevoia de carne e acuma un lest.
Nevoia tătălui lui de-a trage în biata făptură
E potolirea esofagului între stomac și gură.

Labiș a murit dar căprioara lui nu,
Foamea l-a făcut pe tatăl său un mic gurú,
Setea a fost satana de atunci a lor,
Apa e o alchimie-n formol.

Ciuturile s-au mutat în Muzeu,
Satul e aproape un evreu,
Ce a emigrat în Ierusalimul plin de superstiții,
Þăranul se vinde ușor la oraș, se forțează ediții.

Noi, ca și cum nici nu-l mai vrem
Îl lăsăm să moară odată cu satul lui plini de pomeni,
Cine mai face acum pomeni în oraș,
Căprioara nu-i nici măcar felie de caș.

Critici fără har se-mbracă în blană de miei,
Aramaica lui Labiș e vorbită acum de atei,
Moartea Căprioarei e acum un bun consumat,
Subiectul e de asemenea-nhumat,

Pus undeva la index: A fost odată...
O căprioară proastă lăsată parțial consumată,
Moartă de unul Labiș, pe hârtie,
Și consumată acum, la hipermarket, în contumacie.

Poeți de duminică, pe la crâșme, recită de-un pol
Critici de doi lei scot din fântăni doar nămol,
Soarele e cu viermi și se încheie acum cu scai
Unul Labiș, e din nou, repetat, împins sub tramvai.