ornicul tăcerii își scutura beteala
și stele înfloreau sfios peste măslini -
spre târla adormită , răpuși de amorțeala
vegherii se-adunară păstorii sub smochin

doar frigul hohotea în sarici zdrențuite
și focu-ardea plăpând , c-un murmur tânguit -
deodat’ se ridicară toți ochii spre zenit:
lumini brăzdară pânze de nori înmărmurite

fantasmă fulgerândă în iarba-nrourată
pe aripi de percal, cu trup de vânt și lavă
celestul mesager se coborî din slavă-
îngenuncheară bacii sub bolta-nfiorată

dar vocea care sparse în lut liniștea nopții
cuvinte înființând sub razele de lună
străbate azi milenii prin negurile sorții:
”de ce vă-nfricoșați ? v-aduc o veste bună !”

pământul tresări cu sufletul la gură,
căci snopi de ani strânsese în lunga-i așteptare -
„vi s-a născut Mesia , să rupă vechea ură,
speranțe să-ncolțească în neagra disperare !”

ah, vis de mântuire! cad lacrime șiroaie
din ochii calzi ce-ascund întrânșii-un Betleem
„la marginea cetății, îl veți afla în paie
pe Domnul Nemuririi !” - ”să mergem să-L vedem!”

lăsară-n grabă turma răzleață pe coline
și alergară-n vale prin umbre, bâjbâind -
sus, oști cerești de îngeri cu trâmbițe divine
cântau înmiresmând văzduhul de colind

o peșteră jilavă...acesta e palatul?
un staul vechi de vite ? ce loc amar, ostil !
dar Pruncu-acesta firav e însuși Împăratul!
Divinul Miel venise-ntre mielușei , umil.

lângă firava iesle păstorii se-aplecară
că-n ochișorii-I limpezi sclipea dumnezeirea
și fânul mirosea a flori de primăvară-
în sufletele stinse pătrunse fericirea


istoria și timpul își deviară mersul
în clipa de vecie ce-a spart greul blestem-

să-nalțe coruri „slavă!” să cânte Universul!
creștini de pretutundeni, veniți la Betleem !