Manechinul

Dansul ruginea
Moartea copilăroasă deschidea ușa poemului
Numele meu rodea încet pereții
Se învifora manechinul orașului


Mi-ați descopilărit dealul și pădurea
Era o țară gri și umedă dintr-o zi de duminică
În orașul de unică folosință
Un ultim trecător c-o rană de cuțit melancolic

O veneție cu aromă de singurătate
Iarna fumegândă se încolăcește
Pe fotoliul din sufragerie
Un înger geruit
Se rostogolea prin cuvântul tău
Se lasă frig în palma ta stângă
Se înserează pe mâna dreaptă

Ploaia
Ploaia îți stinge pielea
Se inventează o toamnă
În spatele lanului de floarea-soarelui
Þara mea are riduri
O poartă copiii în bagaje
Într-o canadă melancolică
România nu-i acasă
Sunt lacăte pe uși
Și-i întuneric până la lacrimă
Are nevoie să-i faci respirație inimă la inimă
Are nevoie de chirurg
Să intre în operație pe cord deschis
Iarmaroc fulguit de melancolia unui înger
Mai exportăm fier ruginit de lacrimă
O toamnă kamikaze
Fachir pe un surâs
Șoseaua trece prin noaptea ghimpată
Eu mai donez sânge undeva în holul istoriei





Bagaje
Un ultim cal mai mătură întunericul
Din câmpia română
Gândul tău ține de cald eschimoșilor
Tata trece de moarte
Marquez ne povestește un veac de singurătate
E noapte în omoplat
Și toamnă în femur
Cu tristețea din bagaje ți-ai putea construi o casă


Într-o zi te-ai putea arunca
În agitatele cuvinte
De pe ambele maluri se simte briza poemului
Cuvântul acesta îți vine bine
Foșnet de zâmbet și culori șoptite


Balada trenului
Printre stele trase la rindea
Tată ai luat un tren
Prea îndepărtat
Nici nu ai observat
Că devin gările tot mai mici
și glasul se preschimbă
În icoană
ți-ai uitat doar numele pe cutia poștală
O iarnă îl răzuie
și-l macină



Frig
Se face prea frig
În numele meu
Se mai acoperă copiii
Cu o vocală
Noaptea șchioapătă
Când mi se stinge o stea pe omoplat
Din toată toamna rămâne
Ceaiul chinezesc


Lume dintâi
o icoană adâncă
o negură neterminată
când te pătrunde primăvara în oase
ca un paianjen de alamă
prin labirint se aude un lup de cristal
ca o sentință medicală
e prima duminică a lumii dintâi

Întâmplare
o inimă tăcea frumos
ca un ziar de la poluri
pe un țărm de alpaca
se întâmpla într-o seară
un cuvânt al mamei













Poem pe cord deschis Cad la invoiala cu duminica din mine
Craciunul incepe din tavanul copilăriei
Scriam direct pe umbra
Direct pe eternitate
A fost prea mult pentru o singura moarte
A fost un poem pe cord deschis


Cuvântul îngerului
iarna fumegândă se încolăcește
pe fotoliul din sufragerie
îmi aranjez singurătatea
mai pe dunga inimii
și apoi probez dacă pantofii
se asortează cu tristețea
poetul așează veșnicia la colțul străzii
îți acoperi teama cu o toamnă


Ziua de duminică
duminică într-o țară umedă
circul de iluzii
umbra ta mușcată de un câine
mirosea a singurătate
prin visul tău trecătorii
făceau trafic cu muzică de fanfară
fericirea sălbăticită umblă pe sârmă
atârnă pe pielea vecinului










O veneție cu aromă de singurătate

era jumătate duminică
și jumătate tristețe
cearcănele unui înger
ningeau peste mansarde
i se înfigea toamna în piept
până-n plăsele
singurătatea intra pe geam
făcea piruete
țipătul cădea în genunchi
își înmuia degetele în melancolie
cunoscuții îmbătrâneau
într-o scrisoare
poetul cu palma căuș nu lăsa cuvântul
sa se stingă









Vecinii toamnei
Mamă cu inima pe muchie de cuțit
un înger îmbrăcat în frig se rostogolea printre cuvintele tale
mestecam o felie proaspătă de duminică
vecinii făceau curat în balcon
se uitau spre răsărit
apoi stingeau toamna din sufragerie
în stomacul tăcerii
se digera o galaxie
se usucă moartea
prin versul infectat de întuneric




Cum ne trece
Astăzi am mers până la capătul copilăriei
Niciodată nu am mai ajuns atât de departe
Pe Muntele Carmel
sâmbăta în averse coboară pe oraș
la Santiago seara intră în metastază
călăul decapitează arlechinul
sângele lui are gust de vacanță neterminată
i-au azvârlit surâsul pe partea
cealaltă a străzii


Autobiografie
La privirea ta dintâi
Toamna se retrage în cazarmă
Se întristează cerceveaua
Numai toamna te ia râul si te duce
Dincolo de fereastra îmbolnăvită
Într-o țară largă cât o tristețe
Vecinul se trezește din viață
Într-un anotimp de urgență
Dintr-o oră intraductibilă


Rătăcirea numelui
înfrunzește iarna
pe unde îți era numele
veștedă ora
cu toamna ruptă-n coate
lacul de culoarea singurătății
toamna dresată să sară la gâtul melancoliei
se netezesc secundele în cimitir
plouă până se face ceață în cuvinte











Răsărit
se lasă toamna pe palma ta stângă
se înserează pe mâna dreapta
răsăritul șiroia pe mielul speriat
si te recunoșteam
după inima lustruita de singurătate
undeva in estul iernii se năștea o casă
se plimba iarna printre vocalele
încleiate de melancolie
întunericul vâslește prin poem
curge sufletul înfrigurat
si malurile lui despart
orașul in două
privirea ta incurabila se încolacește de gâtul trecătorilor




Pe genunchii melancoliei

pictorul de amintiri
lângă o statuie îmblânzită
îți vine să-i dai numele tău
unei toamne târzii
dintr-o melancolie torențială
când scrii cu viața pe ziduri
un poem
înflorește fabrica de vanilie
se agață o perlă
de tibia singurătății
se întristează
trenurile de navetiști




Privirea ta

se plimba iarna printre vocalele
încleiate de melancolie
întunericul vâslește prin poem
curge sufletul înfrigurat
și malurile lui despart
orașul în două
privirea ta incurabilă se încolăcește
pe gâtul trecătorilor


Anotimpul secret
cuvântul înserează peste casa ta
e atât de primăvară
o rană tandră în dreptul inimii
și sângele dă ora exactă
se întristează cartea de gramatică
e ger pe sânul tău
ziua de luni argintează
spaima trecătorilor
și strigătul perforează cutia poștală


PETRU SCUTELNICU