Ce noapte, ce cer, ce lună plină,
Ce stele strălucind și ce duios,
Un susur de izvor cu apă lină
Si pasarea ce cinta-așa duios.

Si muntele din fata mea se-nalta,
Purtându-si cinstea verde cu mândrie,
Si-mi șterge cu-o adiere a mea fata
De lacrimi si durerea-mi vrea sa stie.

Nimic mărite, sunt trup si suflet obosit,
Sunt inima rănita de străin,
Caci adăpost in lume n-am găsit,
Si viața mi se pare doar un chin.

Rușine mi-e de lacrima sarata,
Ce lasă urme-n sufletul uitat,
Si de ocări mi-e inima pătata,
Si Doamne, jur ca nu le-am meritat.

Eu iți doresc sărmane, tu sa uiți,
Dar fii copilul meu si de vei vrea,
Am sa te fac mai mândru dintre prinți,
Pamantul la picioare o sa-ți stea.

Apleacă-te la unda rece de izvor,
Clătește-ți fata-n unda cristalina,
Si scoate-ți inima de sange si de dor,
Si spal-o-n apa de uitare lina.

Si pune-o-n pieptul tău acum curat,
Ridica-ți fruntea ta mai sus de stele,
Cu toate la un loc te-am cununat,
Sa strălucești luceafăr printre ele.