Îmi suna in minte un căntec nebun,
care sucea găndurile cu aproximație
o sută optzeci și ceva, se pare,
ajungeam să privesc în spate fără șovăială,
fără sa-ntorc gâtul măcar,
în punctul neclar și neverosimil
(ori poate era vederea periferică)
locul în care fantasmele se suprapun,
se multiplică, se amestecă,
devin ininteligibile, ori altfel spus,
ideea se confunda clar cu realitatea.