COBOARÃ

Legat la ochi văd nefiresc, cu gura,
gustul amar în care unei flori
la miezul nopții i-a bătut arsura
ivirii tale-n șirul de cocori.

Coboară!, doar s-acoperim spărtura
de-a fi aflat, acum, că poți să zbori,
că nu sunt două locuri în trăsura
la care-ai înhămat perechi de nori.

Coboară!, ne așteaptă-o dimineață
cu ziduri, porți și-acoperișe moi
și apărată ca o fortăreață,
de șanțul ce crescuse între noi.


Coboară sau aruncă-mi o aripă,
cealaltă-o simt deja, se înfiripă...