Vals de clepsidre printre bătăi inverse de aripi
Se oglindește în frânturi de nori cu iz de vacanță
Și se scurge în uimirea de a fi încă treaz
După echilibristică între suflete deșarte,
După ecou de ieri în urechi de mâine,
După ce azimutul și-a închis ochiul stâng
Peste așteptarea unui „poate” un pic cam șifonat.
Săgeată de lumină - privirea copacului desfrunzit
Ce își scutură noaptea dintre brațe de copil
Culese din căutări de curcubeu și ploaie fără vânt
În zile fără amiază și fără nume sau cuvânt.
Și se schimbă sensul alunecării patinelor
În limita reestimată a infinitului cuprins în stele
Căci se constatase că rotirea cu un sfert și jumătate
A gândului în tremolo-ul unui suflet ostenit
Nu se potrivea defel cu tihna cumpenei cerului de vară
Și că este mult mai bine să aducem infinitul mai aproape
Cu un pas fără cinci optimi cadențat la poarta îndoielii,
Argumentat într-un inspir prelung de aer primăvăratic
Curățat de pași inegali în lumini întrepătrunse
Și de amintiri ale timpului ce bate lacrimi
Peste umbrele celor ce n-au vrut să fie,
Ci au și fost desprinși din el și l-au reumplut de tact,
Direcție, foame și sete de om și balans de libelulă.
Și se-anunță remodelarea infinitului la radio
Și toată media se concentrează pe un punct cu noi valențe,
Foaia albă nu mai e albă, ci e golul din jurul punctului
Și limitele largi sunt acum iarăși strâmte și copilul plânge
În leagănul său prea strâmt și iubitul se enervează
Că podul până la ea e mult prea scurt și cam fără haz...
Iar eu privesc din nou mirajul de a dansa în ploaie
Într-o ploaie tot mai aproape și mai caldă cu fiecare pas.
Să facem infinitul mai mare pentru ei,
Să fim mai darnici cu intangibilul pentru cei ce se simt titani,
Să le împingem cerul la o presiune de oxigen mai mică,
Să respirăm în noi o vreme, să nu le mai fim poveri.
Să ne culcăm și să dormim o viață cât toată galaxia
Și poate chiar și înapoi până la un pat cu baldachinul rupt.