moto:
„dacă ne gândim la viața umană, ceea ce apare trist
este faptul că mulți oameni își trăiesc viața
într-un liniștitor dezastru. Ei se autodevoră”
(Sōren Kierkegaard, Scrisoare către un Prieten)


în zori, primul lucru pe care-l faci
este să-ți ascunzi fața - așa te poți răni
fără milă, când derulezi filmul morții tale închipuite.
te-ncântă să te lupți cu o imagine, dar pentru asta
alegerea ta devine mimată, un salt mereu amânat.

de aceea mâna mea nu poate să scrie
povestea despre definitivul unei apăsări pe buton,
suita de acte ratate și tot acest dispreț
ce-mpinge spre dezgolirea până la os,
monezile aruncate în râu
și graba de a face lucrul pe care nu-l vrei
în dosul unei perdele, ca să se spele rușinea
de a cădea în același loc din curtea școlii, în vis.

descurajarea și ura sunt două talgere
care se izbesc până ce cuvintele ajung
un zgomot de fond și ziua începe pe eșafod.
căci dezvățată de căință, dragostea ta are ceva
dintr-un spectru care te chinuie, când cineva
are nevoie de tine și nu te încumeți să treci
peste marginea cu dinți de fierăstrău a gândului tău.