nevoia de târfe și de capodopere. contracții istorice lipsite de poezie. error system 0012.

adevărul este că actualul genocid, cel care elimină amintirile despre universul concentraționar din estul recent, este curățenia generală după ciuma roșie, efectuată prin

manipulare politică mediatică. dar cei care o fac, cu cinism, vor aduce generațiile viitoare în

postura de a nu mai avea un trecut veridic și recognoscibil.
așadar la o simplă ochire toți se dizolvă în minciună.

eram nu numai nebuni de legat, ci ne mai și prefăceam de cele mai multe ori.

mai greu este să te prefaci că ești sănătos.

că faci față exterminării cu zâmbetul pe buze.

că nu te scremi să naști copii din afișe electorale.

dar cel mai greu este să mimezi libertatea.

doar o idee fixă. pe care o contractează, endemic, ca pe o gripă, dependenții de taxinomii ideologice.

pe de o parte, se vorbește mult despre nimic.

pe de altă parte, se tace de durere atroce.

poezia a devenit din nou o artă deviantă care psihanalizează traumele colective.

retrăim intriga din opera dominată de atmosfera originară a creării cuvântului.

existența estului sovietizat și femeile cabalist. big bang. semnul ca ego confiscat de teroare.

poate că limbajul esențial al unui spațiu concentraționar bazat pe tăcere nu era decât

un incubator al cuvintelor avortate. rănile postideologice cele mai mari au venit prin

limba de lemn, afectându-ne inima, creierul, plămânii, rinichii, ficatul, ovarele, uterul,

ovulul, celulele discariotice și eucariotice, acidul dezoxiribonucleic, genele, informația

ereditară.

sterilizarea focarelor de infecție, prin dezvăluire prozaică, este terapia cea mai apropriată

restaurării chefului de a face poezie. exorcizând pofta de autodistrugere a estului. care

și-a pierdut, în lagărele de muncă obligatorie, capacitatea de a mai vedea cine a fost,

cine este și mai ales cine va fi.



și la revoluțiile antitotalitare, unchiul alex a semnat condica tot cu arma de

la patruz’ș’opt. dar la plecare mi-a strigat din toți rărunchii: nu mai vreau

război. eu am nevoie de târfe. și de capodopere



o cană cu lapte și puțină moarte. error system 299. înțelegeam că nu întotdeauna dumnezeu te lasă să devii ceea ce ești de fapt. uneori, ceva nedeslușit te împinge în direcția opusă. venea clipa negării. bang. nu mai apucai să faci corecția de traiectorie. o singură secundă de luciditate. imposibilitatea de a emigra. înecați în dunăre. înecați în ideologie. înecați în dictatură. înecați în sânge. magazinele goale. vitrine pustii. ochii închiși. stradă mizeră. cer mohorât. orizont apatic.

numai într-o singură intersecție, în jurul unei stații de taximetre, câteva prostituate vesele alcătuiau un grup neliniștit. un roi de cărăbuși atrași de un focar luminos. mă plimbam deja de câteva ore bune.
noaptea, muzeele par cimitire vesele.
plictisite de aerul solemn de peste zi, personajele coboară de pe pânză, se amestecă, sărind dintr-o epocă în alta, fac dragoste pe parchetul bine lustruit, beau ambrozie și spun lucruri porcoase. sau înjură dictatorul.
discontinuitatea realului alimentând serverul mental al poeților.
mă frecam de zidurile reci ale palatului unui rege decapitat. ochii lui continuau să mă zărească prin răceala aparentă a pietrei.

ca să poți privi în trecut, îți trebuie o cană cu lapte și puțină moarte: nimeni nu plonjează cu capul în jos într-o albie secată. ba da, o făceau nebunii, în bancurile de pe vremea dictaturii. când soarele răsărea, dalit mătura deja pavajul străzii, plin de capetele roșii ale ideologilor.
unul câte unul, ghemotoacele făcute din afișe și reclame ajungeau la coșul de gunoi. istoria se naște din dejecțiile create de oamenii morți pentru oamenii vii.
îl durea capul de la citate și texte inutile.
prostituatele din stația de taximetre se duceau la culcare.
orașele mari erau pline de femei ce miros a benzină




pe mine nimeni nu m-a ales. redute psihologice. pentru a mă întâlni cu tine, dragul meu, a fost nevoie să ies din mine.
să țâșnesc afară , îngrozită, pe scara de serviciu. atât de urgentă mi se parea nevoia de a răspunde celor două întrebări.
cine sunt, dar, mai ales, cine nu sunt? și, mai departe:
cine am fost, dar, mai ales , cine nu am fost?
cum eram pe vremea gulagului, închisă în fortăreața mea psihică de apărare. și ce mai rămăsese din mine, după ce zidul fusese dărâmat?

copiii născuți în sclavie trăiesc în ierarhia mai multor nivele de realitate.
bunica avusese o moșie bogată întinsă peste munții blânzi ai nordului, mama avea ochii exoftalmici melancolici, eu aveam o colecție de întrebări.
percepând simultan toate planurile de subtilitate.
femei crescute direct din mâinile puternice ale unor bărbați ascunși în pădurile reci de munte, precum focile care înoată printre ghețari.
inimi de aisberg cu miez de foc.

casa în care mă născusem a început să zboare pe sus dintr-o dată. într-o zi, pe când stătea în curte lângă două ligheane cu cireșe proaspăt culese pe care se pregătea să le curețe de codițe, bunica fu scăldată într-o lumină intensă. strălucirea o făcu să cadă în genunchi de teamă. fără grai, fără puls. eu venisem pe lume fix la ora prânzului. dumnezeu mă luase de lângă norocul lumesc și mă așezase lângă norocul ceresc. de bucurie că primise vestea, bunica aruncă cireșele peste zidul casei, ca pe o apă roșie. iar casa, din inerție bătrânească, tresări ca după un junghi ascuns, săltând peste grădină.
pentru cine era scrisă, oare, partitura asta cu o casă călătorind peste maluri și canioane precum o egretă? două lucruri am aflat între timp: nu mă aflasem niciodată acolo unde realitatea se falsifică prin ideologie și nu am avut niciodată răgazul să aleg.
mâncam un singur fel de mâncare la fiecare masă, mereu același și mereu cu aceeași poftă.
viața mea era o continuă repetiție generală pentru extaz.
pe mine nimeni nu m-a ales.
percepând simultan toate planurile de subtilitate





relieful mintal este o iluzie. cumva, nu mă așteptam să rescriu nimic pe nisip.
relieful mintal este o iluzie subită despre o anume ierarhie.
ca și linia orizontului din deșert.
aveam nevoie de filigranul gândurilor cât vârful de peniță, cu care să trasez în fiecare clipă detaliile caligrafice care mă făceau fericită în nefericire.
dictatura era un proces continuu de spălare a creierului. amintirile erau dizolvate în ceața unor lagăre cu legi stricte.
călcam cu toată talpa pe țărm și în urma mea ramâneau liniile ce uneau realitatea cu plăsmuirea. atingeam cu privirea firida interioră a unei irizări imaginare și în fața mea se nășteau, din noroi înstelat, popoare de ființe croite să iubească tirania.
masochismul era întreținut prin capcanele ideologice induse de teroare și dogmă. nu credeam că libertatea de a fi om era mai presus decât libertatea de a exista pur și simplu ca ființă animală sau vegetală ori spirituală. dar această libertate era singurul lucru cu adevărat interzis.
când reveneam seara acasă, singurătatea îmi sărea în brațe ca un câine alb, drăgăstos.
el îmi apăra mintea de softul asasin al anihilării prin izolare.
îmi mușcam lesa.
dumnezeu mă lăsase singură.
ca să-l pot auzi mai bine.
trăiam și, cumva, iubeam moartea noastră cea de toate zilele




cel care poate trăi singur se are pe sine ca pe un animal bolnav sau ca pe un zeu. alex își auzea inima doar în captivitate.
dictatura ca și cutie de rezonanță.
apa picura silențios pe pietrele viu colorate.
muntele se târăște pe nisipuri, lăsând în urmă dâre de sânge cald.
după auschwitz, se credea că poesia va muri.
după universul concentraționar al gulagului se credea că literatura va deveni un continent selenar.
o rezervație salvatoare.
atrium pentru un dumnezeu convalescent.
dar animalul dă târcoale cărărilor umblate de alții și nu se sperie de zgomotul pașilor. singur, dumnezeu absoarbe strigătele tobei. tam-tam-tam. tam-tam-tam.
auschwitz-ul renaște.
la fel cum un nou univers concentraționar renaște din scripturile discriminatoare.
omul cariat de informație.
omul extras din informația despre specie la fel ca un molar de minte din anatomia homunculului. omul care se multumește numai cu el însuși. înmulțindu-se prin clonarea erorilor. consumându-și bunul plac ca pe o deontologie sacerdotală.

ce este animalul, atunci când nu este zeu? când i s-au deschis cele două aripi, talgerele au strivit între ele un strigăt de avertizare. animalul nu așteaptă ecoul. ci îl vânează. zeul își înfășoară ecoul, colier, în jurul gâtului.
muzică de orgie. războiul e aproape


Angela Furtuna