Am numărat mii de ore în urma ta,

Iar nuanțele de gri au devenit lumină

Când am scăpat printre degete timpul nostru.

Știai că nu am mai îmbrățișat noaptea?

Că nu am mai spart nucile de blestematul zid

Pe care l-ai ridicat între tine și ceilalți?

Că nu am mai lăsat sunetele să se lovească de mine?

Că am uitat că îmi e dor?

Pentru o clipă am șters sentimentul de lipsă

Și am scris cu sângele ce țâșnea din mâini,

“Maktub”!

De ce încă sculptez cu dalta-ți

întunericul?

Dacă aș vrea tăcerea, aș tăcea

Și dacă aș vrea să încep ziua singură

Aș pleca…

Dar...

Atavic....