agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-23 | |
EPIGRAMÃ SAU DRAMÃ?
Sunt întru totul de acord cu lunga “Replică” a redactorului șef al revistei “Epigrama”, Valerian Lică, la care a subscris și Directorul revistei și Președinte UER, George Corbu, publicată în nr. 37 al revistei “Hohote”. Așa este, toate publicațiile Uniunii sunt perfecte, nu există nici un motiv să fie criticate, criticile sunt numite pe drept “denigrări”. Mai se spune că autorii muncesc “serios și cu abnegație”, cuvinte care mi-au uns inima, îmi era dor de ele cam de multișor. Nici nu pricep cum a avut tupeu o publicație ca “Hohote” să facă denigrări, este o tipărititură care nici nu a fost pomenită în Revista UER, nu s-a ridicat măcar la nivelul zecilor de volume cu catrene naive și agramate ale lui Petre Chiva Coadă, care au fost menționate cu grijă în “Epigrama”. Revista gorjeană este o publicație fără valoare, s-a distribuit gratuit. “Puțină eleganță nu strică nu?”, întreabă dl. Valerian Lică. Evident nu strică, am și admirat eleganța cu care, răspunzând la “Ancheta” revistei, Geo Olteanu își laudă propriul volum și cere ca UER să-i găsească sponsor pentru reeditare. Cerere absolut justificată, dacă între timp s-a lămurit ce este cezura. Apreciez grija avută de revistă pentru promovarea asonanțelor, inclusiv a epigra-melor antologice cu asonanțe. După ce s-a tipărit un articol în care erau preamărite asonanțele și afurisiți cei care scriu după învechitele reguli prozodice, am trimis un scurt articol despre ce a cerut Mircea Trifu de la epigrama contemporană. În numărul în care a fost publicat, la poșta redacției a apărut un catren adresat “Nostalgicilor”, cu poanta “Câinii latră, caravana trece”. Probabil că se referea la nostalgia după epi-grama bună. Nu semăna cu o poezie a lui Nichita Stănescu, ci era aproape aidoma cu un madrigal adresat de G. Olteanu lui MIRCÂDIN. Am trimis revistei catrenul: “Caravana umorului/ Dorind ca lumea s-o destindă,/ Umorul umblă în izmene/ C-o caravană, ce colindă/ Doar prin pustiuri craniene.” N-a avut loc în revistă, deși se referă la starea generală a umorului. Văzând că nu pot să scriu la nivelul cerut de revistă, nu mi-am mai încercat norocul. Cu toate acestea, sunt foarte mulțumit pentru ce mi-a publicat “E” din epigramele vechi, mai ales că unora li s-au adus îmbunătățiri. De exemplu, în nr. 36 din 2006, la pagina ANTOLOGICE mi s-a publicat vechea epigramă “Hieroglife”, în care eu zisesem și a fost tipărit de mai mult ori:… “Au pus o taxă pe prostie/ Și au plătit-o doar deștepții.” În revistă a apărut “Și au plătit-o tot deștepții.” Iată cum schimbarea numai a unui cuvințel îi dă un sens nou și minunat! Nu mi-ar fi dat prin minte că numai deștepții plătesc taxe! Se asortează foarte bine pe aceeași pagină cu o creație în care se rimează la versurile 2-4 trucul/lupul (Epigrama), o definiție a epigramei, ceea ce demonstrează că aceasta este calea de urmat pentru a crea epigrame antologice. În același numar, la pagina MULTUM, tot la versurile 2-4 întâlnim asonanța o pot avea/altcineva (Femeia). Pănă de curând cuvântul altcineva nu avea rimă, accentul căzând pe primul a. La aceeași pagină este publicat catrenul: “Unui amic/ Spinarea și-a-ndoit, sărman de el,/ Plecat cum e mereu ca un cățel,/ Subsecretar de Stat dori să fie el - / Muri răpus de-al vieții sale țel.” Rima el / el este originală, nu cred că a mai folosit-o cineva. Tot originală dar și stranie este metafora din versul 2, ce fel de cățel o fi acela cocoșat? O încrucișare a câinelui cu cămila? Și trebuie să înțelegem că decesul a survenit din cauza cocoșării? În culegerea UER intitulată “Ridendo” sunt două asonanțe umoristice valoroase, ambele în versurile 2-4: trăia/pensia (Unei ștrengărițe) și Mardare/sale (Mielul orfan), dovadă că au fost alese cu grijă și trudă. Concursurile revistei se dovedesc folositoare pentru stimularea epigramiștilor, jurizarea se face cu mult discernământ, selectându-se creații de certă valoare. Câștigătorul concursului pe rime date din “E” nr. 39/mart. 2007 a fost Gheorghe Enăchescu, cu “Înflorire/ În românescul nostru plai,/ Pe timp urât și chiar cu soare,/ Cu precădere-n luna mai/ Corupția-i mereu în floare.” În privința acestui flagel s-au făcut cercetări și mai înainte. Spre exemplu, eu am descoperit și comunicat în 1997: “Corupția/ Se-ntinde molima ca pirul,/ Tot dai ciubuc și n-ai scăpare!/ La noi corupția e-n floare,/ Iar floarea este trandafirul.” Mai apoi, Nic Petrescu a spus că are și flori și destui boboci, s-a mai stabilit nu numai că e în floare, ci a dat și rod bogat. Epigrama din revistă este originală, a fost premiată pe merit, este prima dată când o investigație temeinică a scos la iveală că luna mai este cea mai vinovată de corupție! Cu toate acestea, chiar dacă redacția a comunicat cazul la D.N.A., cum era firesc, a fost un demers inutil, este știut faptul că marea corupție scapă nepedepsită. Pe de altă parte, vă imaginați ce perturbări s-ar produce în economie și ce agitație în politică, dacă luna mai ar fi lipsită de libertate! La Concursul Național de Epigramă “Mircea Trifu”, ediția a II-a, februarie 2007, la tema liberă Mihai Sălcuțan a obținut mențiune pentru: “Precauții «chirurgicale»/ Chit că sunt sau nu dispuși,/ Cu privire exigentă,/ Operează cu mănuși…/ Să nu lase vreo amprentă!” Juriul, alcătuit numai din personalități cât se poate de competente, prof. univ. dr. Ștefan Cazimir, George Corbu, George Zarafu, și Prof. univ. Dr. Elis Râpeanu (președinte) a socotit că a sosit timpul să fie înnobilată și apreciată o epigramă publicată în volum de Florina Dinescu în 1997: “Bună creștere/ Știu o groză de suspuși/ Și persoane influente/ Ce se poartă cu mănuși,/ Spre a nu lăsa amprente.” Juriul a ales un mod fericit de a cinsti memoria lui Trifu. La concursul “Top epigrama”, din nr 46, iunie 2007, printre fruntașe s-a situat epigrama lui Valentin Groza: “Băsesciană/ Nu-l cuprinde jena,/ N-are ce să piardă,/ Părăsește scena/ Suspendat de-o coardă.” Cititorilor normali le este imposibil să și-i i-magineze pe cei 322 de parlamentari alcătuind o singură coardă. E o creație absconsă, accesibilă numai elitiștilor și este de neînțeles de ce a obținut numai 8 puncte, nu măcar 9, care a fost punctajul maxim. De o mare importanță s-au dovedit interviurile publicate în “E”. Personalitățile intervievate au dovedit, în cea mai mare parte, că au cunoștință de numele câtorva clasici, au avut o părere aproximativ bună până la relativ proastă sau foarte proastă despre epigramă, cam toți au spus că în literatură copiatul este normal și benefic, tot șpilul este ca plagiatul să fie mai fotogenic decât originalul, au dat exemple de clasici plagiatori, până și despre Caragiale s-a spus că a fost specialist. Drept “istorie literară” a fost tipărită o prezentare a epigramei făcută de scriitorul Romulus Vulpescu la TVR, în 1962. Deși pe mai bine de patru pagini au fost prezentate lucruri cunoscute de epigramiști, epigrame publicate și răspublicate ale clasicilor, sunt foarte folositoare miilor sau zecilor de mii de cititori neepigramiști ai revistei. Pentru aprecierea epigramelor la adevărata valoare, o importanță covârșitoare a dovedit-o prefațarea volumelor de către corifei, ajutându-ne să ne dăm mai bine seama de valoarea cărților, respectiv a epigramelor cuprinse. O carte valoroasă s-a dovedit a fi antologia “Urmașii lui Cincinat”, realizată de antologiștii Gheorghe Culicovschi și Valerian Lică, în 2004, sub egida UER. George Corbu spune în prefață: “Această selecție de epigrame moral – judiciare, care îl situează pe Cincinat Pavelescu în frunte – […] este una cu adevărat valoroase apărute în anii din urmă…” Dezacordul gramatical trebuie să fie de la tipografie, trebuie să reținem numai că este o carte dintre cele mai valoroase, în fruntea autorilor situându-se Cincinat. Inițial am crezut că este o apreciere greșită, Cincinat este abia pe locul III, cu 16 epigrame, Mihai Sălcuțan și Constantin Monea pe locul II, la egalitate, cu 17, iar pe primul loc tronează Gh. Culicovschi, cu 24 epigrame antologice! M-am înșelat, aprecierea nu s-a făcut după numărul de epigrame, ci după valoarea lor. În lista nominalizaților care au adus cel mai prețios aport se găsesc și autori reprezentați numai de 1-2-3 creații. Dintre aceștia, Ion Mărginean are numai această epigramă tipărită: “Hoțul milos/ Văd pe hoț într-un șopron/ Cu o gâscă sub palton./ - Ce-i cu ea, apuc de-i strig?/ - O-n-călzesc, că-i tare frig!” O realizare umoristică deosebită, precis va avea mare succes în rândul tineretului, succes care îl poate egala pe acela avut de “Cățeluș cu părul creț/ Fură rața din coteț.” Tot numai pentru o singură epigramă tipărită a fost evidențiat și Ion Sava Costin: “Corupția s-a generalizat/ În oraș și-n primărie/ Firul cinstei s-a-ntrerupt,/ Că sunt, după cum se scrie,/ Toți o apă… și-un corupt.” Nu știu de ce, dar trebuie să fie mult mai bună decât o epigramă mai veche a lui Mircea Oancea, care nu a avut loc aici: “Conducătorii/ Ajunși la sânul cald al țării,/ Trudesc în culmea-nflăcărării/ Și nu se mai opresc din supt,/ Sunt tot o apă și-un corupt.” Probabil că e mult mai slabă, fiindcă altele asemănătoare au fost puse să se lupte între ele. Paula Georgeta Dimitriu a fost apreciată pentru două epigrame.”Unuia/ Fu bietul amendat că vaca lui/ Trecuse în grădina vărului,/ Că după lege nu-i voie să treacă…/ De parcă ar ști legea biata vacă?!” În afara poantei cu compătimirea vacii, cred că a produs impresie frumoasa asonanță din rimă, vaca lui/vărului. “Conștiința/ A avansat atât de mult știința/ Că detergentul scoate orice pată/ De pe-albituri sau rufă colorată…/ Rămâne doar pătată… conștiința!” Din păcate, aceasta trebuie să se lupte cu epigrama lui Mihai Cosma, “Justiția, un detergent” care …“Scoate ori ce fel de pete/ Nu și de pe conștiință!” Epigramei vechi a lui Ilie Ciobescu, cu poanta recurs la Judecata de Apoi, i s-a dat ca adversară una a lui Mitică Ion. “Unui procesoman/ În sute de procese ce-a parcurs,/ S-a războit cu pricini vechi și noi/ Și nu ar renunța la vre-un recurs,/ De-ar fi chiar Judecata de Apoi.” Ilie Ciobescu “Unui avocat/ Expert în cod penal și în gargară,/ Măsluitor de acte și eroi,/ E-n stare fariseul ca să ceară/ Recurs la Judecata de Apoi.” Mitică Ion. E imposibil să ne dăm seama care este mai valoroasă, George Corbu categorisește ambii autori valoroși. În schimb, epigrama maestrului Mihai Sălcuțan, “Confirmare/ Începutul n’a fost oul,/ A furat direct chiar boul!/ Azi, evaluându-i prada,/ Văd că fură… cu cireada!” este întrecută de singura epigramă a lui Anastase Popescu: “Ca la noi la nimenea/ Cine fură azi un ou,/ Făr să riște condamnare,/ Mâine, nu mai fură-un bou,/ Fură o cireadă mare.” Epigrama brăi-leanului pare să aibă supremație îndelungată, e aproape imposibil să fure cineva tot șeptelul. Florina Dinescu are patru epigrame în antologie, una este din 1992 și tipărită apoi de multe ori: “Edificare/ Acum am înțeles deplin/ Esența unei vechi zicale,/ Că «adevărul e în vin»/ Și nicidecum în tribunale!” Mihai Sălcuțan cunoaște mai bine situația de azi și spune: “In vino veritas/ Adevărul, bag de seamă,/ E un caz paradoxal:/ Stă-n bărdace jos, în cramă,/ Prea puțin în tribunal.” Tema nu este totuși epuizată, pot apare și alte creații antologice cu poanta “Doar un strop în tribunal”, “Și câțiva stropi în tribunal”, sau “Doar picături în tribunal”. Eu am tipărit în 2002: “Politica și adevărul/ Se spune despre adevăr/ Că cei de sus îl trag de păr,/ Dar e o pură fantezie,/ Ei i-au produs demult chelie.” Antologiștii au văzut că este slabă și au preferat o creație a proaspetei epigramiste Georgeta Tretelnițchi: “Perseverență/ De mult caută-adevărul…/ L-au găsit: e gol goluț./ De-atât drum e și desculț/ Cât l-au tras, i-au smuls și părul.” Sunt fericit că nu trebuie să se lupte între ele. Nu știu cât de fericit poate fi pe lumea cealaltă Ion Vladimir, a cărui epigramă trebuie să se lupte cu una a lui Alecu Sanda, molipsit mai târziu de epigramită. “Unui avocat/ El adevărul prețuiește/ Cu multă grijă și ardoare/ Și, pentru-a nu-l călca-n picioare,/ Întotdeauna-l ocolește.” Ion Vladimir. “Rezolvare/ Omule, mă înțelege:/ Nu pot trece peste lege!/ - Ba eu cred că am putea…/ S-o luăm alăturea.” Alecu Sanda. Aceasta are avantaj net, prin rima putea/alăturea. O epigramă semnată de Eugen Albu, “Cincinat despre avocați/ Tipi cu elocință fină/ Care scot, întotdeauna,/ Adevărul la lumină/ Folosind abil minciuna.” ar fi trebuit să se numească “Ion Grigoore despre avocați”, fiindcă el a scris, cu mult înainte de a deveni Albu epigramist: “Epitaf unui epigramist/ Se odihnește omul împăcat/ Cu sine și cu pronia divină;/ Ce de minciuni la bară a turnat/ Să scoată adevărul la lumină!” În 1997 Florina Dinescu a tipărit “Þară de vis/ Crește-n mine tot mai mult mândria!/ Vin mereu în cârduri, vin cu toții/ Să se recicleze-n România/…Mafioții!” Antologiștii și-au dat seama că nu rezistă în fața unei creații a lui Eugen Albu: “Mafia/ Se știe clar despre MAFIA/ Că din Sicilia a pornit/ Și nicidecum din România/ … Aici doar s-a desăvârșit.” E cu totul altceva. Dintre epigramele fără legătură cu justiția sau cu morala, se evidențiază singura epigramă selecționată lui Petre-Paul Dimitriu: “Un frizer/ Doctor, savant, oricât de mare/ Și avocat de-ar fi un as,/ El poa’ să spună sus și tare/ Cât se cred ei… pe toți i-am ras!” Ne amintește de o epigramă a unui clasic, Radu D. Rosetti, prezentă în antologia lui Crevedia: “D-lui Take Ionescu (mare avocat și orator)/ În toată țara românească,/ Bărbierul singur are nas/ Să poată să se grozăvească:/ «L-am ras!»” Selecția a fost judicioasă, frizerul lui Rosetti l-a ras numai pe Take zis “gură de aur”, pe când frizerul lui Dimitriu a reușit să-i radă pe toți, într-un timp când majoritatea preferau să se radă singuri! Trebuie să mulțumesc antologiștilor că nu m-au făcut de rușine, au făcut o selecție riguroasă. Prin sita lor, din câte am trimis, nu a trecut nici o epigramă pe care o credeam bună, Trifu îi dăduse un premiu și o tipărise într-o culegere. Aici se vede diferența dintre culegere și antologie! O epigramă valoroasă și fără concurență se dovedește “Urmașilor lui Cincinat/ Umbriți de gloria-i postumă,/ Pe el, ce este astăzi humă,/ Urmașii, iată,-l prefăcură/ În unitate de măsură.” Ioan Miclescu. În sfârșit avem un criteriu obiectiv de apreciere a epigramiștilor, nu a epigramelor. Putem spune că un autor are valoare de 2 Cincinați, 3 Cincinați, sau minus 1 Cincinat, minus 5 Cincinați, etc.De exemplu, pentru creațiile din această antologie Gh. Culicovschi are 1 Cincinat și jumătate, eu minus 2 Cincinați și trei sferturi, alții au minus 4 Cincinați, minus 9 Cincinați și un sfert, etc. Multe epigrame antologice ale contemporanilor noștri au rime cu asonanțe originale, dovedind că s-a făcut o selecție serioasă și adevărat cu multă trudă și abnegație: treabă/epigramă, enervantă/legată, nemernic/întuneric, vedea/act, legiui-torul/adevărul, uzanțe/nalțe, sunt/cuvânt, miniștrii/teroriștii,(sic!) supăr/astâmpăr, are/susține, speranță/astre, schimbă/strâmbă, glumeață/instanță, putea/alăturea, dreptății/cu tine, strânsă/atinsă, omului/îți spui. Nici antologiștii nu s-au lăsat mai prejos, Culicovschi rimează eu/dulău în finalul epigramei “Aceluiași după ce a devenit magistrat”, iar V. Lică are sătui/leului: “Avocații/ N-au studiat degeaba cartea/ Cu legi, de-acuma sunt sătui!/ Ei sunt aceia ce-ți iau partea…/ Dar numai… partea leului!” Cu atâtea reușite asonanțe, cartea poare concura cu antologia “Cu și despre femei”, a antologistei Rodica Hanu. Eugen Albu este unul dintre cei mai talentați epigramiști și a înnobilat multe epigrame bune dar învechite sau ceva mai vechi, chiar și o epigramă a lui Sorin Pavel, publicată postum: “Din câți, cu gânduri sau cuvinte,/ S-au plâns o viață,-n lung și-n lat,/ Nici unul nu s-a văitat/ Că n-are minte…” (Epigrame,1979, prefață George Corbu). Eugen Albu spune: “Tristă amintire/ Există-atâția bieți sărmani/ Ce-o duc mai rău ca înainte/ Și toți se plâng că nu au bani/ Dar nimenea că n-are minte.”(Trădarea lui Hipocrat, 2004) Mi-a plăcut mult epigrama lui Pavel dar sunt nevoit să o socotesc mai bună pe a lui Albu, prefața volumului este făcută tot de George Corbu, iar autorul mulțumește “maestrului, care prin amabilitate copleșitoare mi-a oferit tot sprijinul în evaluare și prefațarea cărții.” Exegetul consideră volumul “o reușită deplină, […] consolidând o reputație dintre cele mai solide și stabile”. Cum George Corbu a spus și la Brăila că îl consideră pe Sorin Pavel “un geniu al epigramei”, rezultă că Albu este ceva deasupra. Volumul are și o postfață în care este binecuvântat de NICOMAH, supranumit de autor “Patriarhul epigramei”. Autorul s-a aplecat și asupra altor vechituri, aducându-le înnoiri valoroase. “Doctor Sabin Sârb, stomatolog/ Ca pacient fidel aș vrea/ Să-ți mulțumesc pentru lucrare;/ Nu-mi folosește la mâncare/ Dar foarte bine beau cu ea.” Este înnobilarea unei vechituri a lui Mircea Bogdan, publicată în culegerea din 1976 și în antologia “Epigramiști români de azi”, 1979: “Dentistului meu/ De-o săptămâna mi-a montat/ O frumusețe de dantură;/ Nefolosind la mestecat,/ M-am apucat de băutură.” Noua realizare este superioară ca stil, (“Nu-mi folosește la mâncare” – se poate crede că a încercat să o folosească drept ingredient), în plus acea antologie a și fost criticată la vremea ei de Corbu și nu e folosită de marii antologiști de azi nici ca “bibliografie selectivă”. “Optimism/ Eu tot mai sper că am să fiu/ Curând un scriitor de glorie/ Prin amintirile ce-mi scriu/ Acum, când nu mai am memorie.” Eugen Albu.“Unor autori de memorii/ Povestea e cam curioasă/ (Vorbesc de cazuri ce le știu):/ Memoriile și le scriu/ Doar când memoria îi lasă.” Ion Grigore. Scrisesem și eu un catren cu versurile 3-4 identice, am renunțat la el fiindcă l-a citit Grigore pe al lui, în club. Atunci mi-a părut rău că nu m-am grăbit, acum nu-mi mai pare. “Compasiune/ Chiar de-i slabă și bătrână,/ Soacra mea nimic nu cere,/ Totuși i-am întins o mână/ Și-acum plânge de durere.” Eu am scris mai înainte și mai prost: “Întrajutorare/ Când n-ai mâncat de-o săptămână,/ Să nu te temi că te corupe/ Acel ce îți întinde-o mână/ Chiar până ce… se rupe.” Petru Poantă este singurul critic literar care apreciază epigrama și o și susține. Domnia sa spunea într-o prefață a unei antologii clujene din 1993: …”epigrama pretinde o compoziție aparte, o știință anumită a surprizei și nu în ultimul rând talent”. În privința apariției epigramiștilor, presupune: “E posibil ca impulsul originar care îi animă pe unii să se afle într-un obscur sentiment al puterii ori în diverse frustrări și resentimente.” Spre deosebire de acad. Șerban Cioculescu, care a fost susținător al epigramei în general, Petru Poantă susține numai epigrama transilvăneană, considerând Clujul “centrul vital al epigramei”. Să sperăm că viitorul ne va rezerva surpriza apariției unor critici suporteri literari care să susțină și celelalte regiuni ale țării. În interviul pe care l-a acordat lui George Corbu, Poantă spune că a și făcut câteva antologii de epigrame. Este o surprinză, dintre toate antologiile clujene numai în “O antologie a epigramei românești actuale”, 1999, figurează ca autor alături de Ioan Pop. E păcat că a lăsat să beneficieze alții de meritele sale. Foarte frumos a definit “spiritul epigramatic” constând “în ingeniozitate spirituală, în jocul subtil cu ideile”. Acestea se văd în toate epigramele antologice publicate la Cluj, de exemplu: “Unui tocilar/ Când i-am dus ieri un cuțit/ Și-un topor la ascuțit,/ Firma nu și-a dezmințit…/ Le-a tocit!” (Ioan Rațiu, O antologie a epigramei românești) / Îți trebuie o mare ingeniozitate spirituală și talent pentru a pune în valoare o astfel de idee originală, la fel ca și în “Elita/ Pensionari din toate scoși/ Și inși aflați în faliment/ Se odihnesc pe bani frumoși/ În Parlament!” (Mihai Sălcuțan) Este o poantă neașteptată și absolut nouă, la fel ca și în excepționala epigramă semnată de Romulus Slivinschi: “Anii studenției/ La oricare facultate,/ Þine minte, măi nepoate,/ Primii zece ani sunt grei…/ Pân’ ajungi în anul trei.” Originalitatea constă în cei “zece ani”, prin anii ’60 circula oral sub forma “Primii șase ani sunt grei”. În antologia din 1999 sunt și alte jocuri subtile și neașteptate cu ideile, cum este în: “Demagogie prezidențială/ “De-acum noi toți cei mandatați/ Și guvernanți și deputați/ Ne vom sacrifica, s-a spus,/ Să-l ocrotim pe cel condus./ … Și iată unde am ajuns…/ Că toate merg cu fundu-n sus.” (Al Stănescu) Originalitatea constă în expunerea ideii în șase versuri, până atunci fusese versificată numai în catrene, precum și în rima finală ajuns/sus. Aurel Son are o apetisantă și surprinzătoare “Rețetă culinară în tranziție/ - Alo! În aluat pui patru ouă./ Da? pune trei, rețetă nouă./ Alo, pune dragă, numai două./ Cum? fă-te atunci că pui și ouă…” Surpriza este că din orice parte ai număra rimele, ies tot două ouă la socoteală. Gheorghe Popa ne aduce la cunoștință “Mesajul occidentului către români/ Vor băieții cu tot harul/ Să ne facă caterincă:/ Dacă v-ați ucis cizmarul/ Purtați dragilor… opincă.” Compoziția aparte constă în strecurarea unei reușite cacofonii în versul 2. Au fost alese și înnoiri lingvistice: “Și urlându de durere” (Unui oculist din opoziție, Vlad Olărescu), sau “Nemișcați și catatonici” (Narcisism revoluționar, Mihai Cozma) – poziția catatonică fiind o poziție imobilă în unele boli psihice grave – iar Aurel Son în “Ah, tranziția!” spune “O țară strigă disperat”, dovedind o intuiție lingvistică remarcabilă. Unii autori s-au întrecut în a nu avea nici două versuri cu același număr de picioare. La egalitate se află Adrian Sfinteș cu 9,8,11,10 silabe în “România iarna 1999” și Octavian Gr. Zegreanu în “Desigur”, un catren în proză cu 10,7,9,8 silabe. Cu ocazia aniversării unui sfert de secol de activitate, cenaclul clujean a tipărit un impozant volum, intitulat “SATIRICON UN SFERT DE VEAC 1979-2004, antologie de epigramă a cenaclului alcătuită de Silvia și Marian Popescu, Eugen Pop și Ioan Pop. În cea mai importantă dintre postfețe d-na Silvia Popescu spune, printre altele: “Folosind cuvinte, altădată interzise, se obțin nuanțe, se sesisează raporturi subtile” […] “Cu toată libertatea de exprimare, spre deosebire de alte genuri literare sau artistice, epigramiștii nu sunt niciodată frivoli.” Iată patru exemple ale modului fericit în care ofițerul Alexandru Misiuga a folosit nuanțele lăsate la îndemână de libertatea de exprimare: “Ultima rugă/ Doamne spune ce să fac/ Soacrei să-i mai vin de hac?/ I-am rupt fălcile în două/ Dar se face cum că plouă…” “Hobby… muzical/ Soacrei de la Năsăud/ Îi mai dau un pumn în silă,/ Fiind-că-mi place să aud/ Cum îi sună apa-n bilă…” “De Anul Nou/ Eu pe soacra-am sorcovit-o/ Dar ea nu zicea nimic./ Când să-i dau și un pupic,/ Am dedus că a… mierlit-o!” “Măsuri draconice/ Câinii cu colaci în coadă/ La noi s-au privatizat./ Unu-a zis că-l doare-n noadă/ Și Băsescu l-a castrat…” Din aceste creații antologice răzbate, în egală măsură, atât sensibilitatea deosebită a poetului, cât și caracterul dârz al fostului ofițer. Folosind o fină nuanțare a unor cuvinte care altădată ar fi putut să pară licențioase, autorul ne ajută să sesizăm raporturile subtile dintre poet și soacră, sau între noada câinelui și Băsescu. Putem evalua cu ușurință imensa evoluție a civilizației de pe timpul lui Aristotel și până acum, atunci omul era “o ființă socială”! Antologia are numeroase creații în care mustește umorul, abundă poantele fine sau cugerările filosofice, mă mai opresc numai la câteva. Tehnicianul Pavel Marin Boțoc vede rezolvarea disputelor politice în spirit creș-tinesc: “Unui consilier/ Cum pe primar îl contrazici,/ Îl sapi mereu și tihnă n-ai,/ Þi-aș dărui cu drag un brici,/ Că vene ai.” Profesoara Lucia Pașcalău-Barițchi iese în evidență cu o “Reacție/ Când își bagă dracu-o coadă/ Într-o epigramă-a mea,/ Toată lumea vrea să vadă/ Poanta lui și mintea mea.” Este foarte just dar, când își bagă dracu coada, știți cât de greu este să dezlegi un mister, cum ar fi ce rezultă din această “reacție”! În această creație se vede relația intrinsecă dintre forțele malefice și multe epigrame, astfel că apare justificată atitudinea dreptcredincioșilor care se închină când le citesc. Creația excelează și prin rima poantei, mea/mea, incitând cititorii să caute sensurile ascunse ale acestui pronume. Profesoara Maria Ioniță ne dă un “Sfat prietenesc/ Ce căldură! Ce căldură!/ Se topește limba-n gură!/ Cred… că nu ar prinde rău/ Niște țuică de Zalău.” Deși țuica de Zalău nu este așa de bine cunoscută ca țuica de Pitești sau cea de Văleni de Munte, nu mă îndoiesc că doamna profesoară a avut motive temeice pentru a ne-o recomanda ca remediu pentru combarerea efectului de seră și ca poantă. Soțul doamnei, profesorul Valeriu Ioniță are un alt sfat, îndeamnă la “Răbdare/ Mâine-i ziua ta cea mare,/ Trebuie să ai răbdare;/ Carul să ți-l pregătești,/ Că ai multe să plătești.” Face parte din epigramele antologice care pun la contribuție mintea cititorului, îl face să se întrebe: cine este datornicul, cui îi e dator și pentru ce? Din multiplele posibile înțelesuri ale acestui sfat profund, eu m-am oprit la două: ori se adresează unui păcătos muribund pe care îl așteaptă Judecata Divină, ori este vorba de niscaiva datorii pentru țuică de Zalău. D-na Maria Baciu, scriitoare, ne dă un distih antologic concis, care nu necesită comentarii: “Creativitate/ Domnul și cu doamna Kitsch / Au creat doi Kitsch mai mici…” Sociologul Gheorghe Mraiște a făcut următoarea comunicare științifică: “Dra-goste de școală/ Când eram elev de școală/ Am iubit o profesoară/ Căci gândirea mea era/ Când la carte, când la ea.” Este o epigramă cu puternic caracter dramatic. Arată suferința chinuitoare a gândirii, obligată să se împartă în proporții nedefinite între școală și profesoară. Vedem și suferința școlii, oglindită în rima școală/profesoară. În final apare suferința cititorului, care se chinuie să găsească poanta, ascunsă de autor cu multă pricepere. Farmacistul Ioan Marinescu a descoperit cauza eșecului primului astronaut: “Icar/ De-a vrut să dea un rost/ Legii gravitației,/ O victimă a fost/ A insolației.” Pe lângă valoarea literară, epigrama este o chintesență de educație sanitară, ar trebui inclusă în manualele școlare și afișată pe toate plajele lumii. Într-o “Cugetare” antologică profesoara Iconița Octavia Micu, fiica epigramis-tului Pavel Bellu, spune: “Când i-am văzut pe umoriști/ Așa de gravi, așa de triști,/ Am suspinat, în gândul meu:/ Cu-adevărat că e de rău!...” (reu, presupun, trebuie să fie greșeală de tipar). Abundența acestor epigrame antologice a făcut să nu mai aibă loc și altele foarte bune, cum este și una semnată de tată, Pavel Bellu: “Unui maestru supărat/ Că suntem proști, maestre, de acord!/ Mata ești muntele. Noi, doar cristale/ Ce reflectăm, atât de monocord,/ Înțelepciunea mare-a dumitale!” Probabil din cauza aceluiași motiv, aceasta și multe altele nu au încăput nici în antologia corbliczarafiană, nici în cea tarlapaniană. Dintre epigramele cu poantă identică, un loc aparte îl ocupă cea semnată de Marius Oprișca, inginer: “Unui amic «filozof»/ Încărcat de ani,/ Zice: Ia aminte!/ Toți se plâng de bani,/ Nimenea de minte…” Fiind preferată de cei patru antologiști, înseamnă că este mai bună decât “Tristă amintire” a lui Eugen Albu, superioră la rândul ei epigramei geniale a lui Sorin Pavel, după cum am văzut mai înainte. Alexandra Marcu, fără profesie, semnează “Rara avis/ Mult tăcuta mea vecină/ Toate pare să le știe,/ Chiar tăcerea ei e plină/ De greșeli de-ortografie.” Cum o știm semnată și de prof. Traian Marcu, decedat în 1986, înseamnă că Alexandra Marcu a moștenit-o prin testament. I-a adus o îmbunătățire, versul 2 nu se mai termină cu puncte de suspensie, ci cu virgulă. Antologia reproduce și elogiile adresate de floarea epigramei românești din țară și de peste mări și țări antologiilor clujene, categorisite “de înalt nivel”, “excelente”, etc. D-na Prof. Dr. Elis Râpeanu le-a dedicat un madrigal: “Prețuire/ Aș vrea să spun, stimați confrați,/ Că zâmbetul sub arme, la atac,/ L-ați înălțat deasupra de Carpați/ Din colțul buzei până-n vârf de veac!” Iată ce s-a scris tocmai din Japonia: “Sărbători fericite și un an nou mult mai bun. Ce mai faceți? Mulțumesc pentru ziar. Câteodată mă întâlnesc cu colegele și fac mâncare românească. Am nevoie de rețeta! Noriko Tomy Japonia.” Ați înțeles, este o scrisoare umoristică încifrată. “Mă întâlnesc cu colegele și fac mâncare românească” înseamnă am făcut un cenaclu de epigramă în limba română, iar “Am nevoie de rețeta!” înseamnă aștept antologia. Acesta trebuie să fie înțelesul, altfel nu ar fi fost publicată în antologie. Dintre interviurile publicate în ultimul timp în “E” , de o importanță covârșitoare se dovedește cel luat în 1967 omului de cultură Romulus Dianu, publicat în nr. 38 din dec. 2006 cu titlul “Epigrama este o critică”. În afara meritului că ocupă trei pagini și jumătate, completând penuria de materiale acuzată de redactorul șef, se dovedește de o importanță excepțională pentru prezentul și viitorul epigramei. Intervievatul știa că Marțial, Cyrano, Anton Pann, Caragiale, Cincinat au fost epigramiști și că “în sensul larg, pamfletul, memorialistica, janseismul lui Saint-Simon și comedia de moravuri sunt toate de factură epigramatică” Știa că “Horia Furtună, Victor Eftimiu și alții au scris mii de epigrame bune. Unde sunt? Nicăeri.” Chiar așa, cum au lăsat marii noștri antologiști Corbu, Zarafu, Lică, Tarlapan, să se piardă mii de epigrame bune, nu au găsit măcar la Biblioteca Academiei Române câteva zeci în manuscrise?! Numai Victor Eftimiu are publicată o epigramă în capito-lul “Alți epigramiști”, în “Antologia Epigramei Românești” și două în “Epigrama daco-romană”. Deși R.D. spunea cu multă modestie “Omiteți-mă dintre izvoarele de docu-mentare ale epigramei”, a dat răspunsuri pertinente dovedind o vastă documentare: “Râsul nu e o atitudine ci o lipsă de atitudine. [….] Numai orgoliul râde. Relația dintre spirit și epigramă este mai limitată decât în alte genuri literare. Dezaprob epi-grama, fiindcă este un gen ușor și agresiv, vanitos apodictic. Vă condamnați să produceți un vin excelent pe o podgorie de un metru pătrat. Veți aduce litaraturii «margaritas ante porcos», perle la porci. Veți culege invidia și răutatea oamenilor. Duceți-vă cu epigrama în dramaturgie și nu veți regreta.” Pentru mine, interviul acestui mare cărturar s-a dovedit plin de învățăminte și stimulator. M-am lămurit că nu mai are rost să pierd timpul cu epigrama. În înde-lungata perioadă pe care o mai am de trăit voi trece la confecționarea unui ciclu de drame istorice, inspirate din faptele vitejești ale marilor politicieni români din secolul XXI. Voi scrie piese în 3-4-5 acte penale și cât mai multe tablouri originale, ori plagiate cât mai originale. Toate acestea m-au îndemnat să renunț o lecuță la egoism și să vă dau și un sfat: fraților, renunțați la orgoliu, la lipsa de atitudine, la răutate, la agresivitate, nu mai dați mărgăritare porcilor, nu mai fiți vanitoși apodictici, lăsați dracului epigrama și treceți pe dramaturgie! S-a rimat de sute de ori epigramă/dramă sau dramă/epigramă, îndeosebi ca poantă, încât trecerea se va face ușor. Iar cei care totuși aveți oarece jenă față de teatru, nu disperați! Scrieți măcar niște ode adresate conducătorilor noștri iubiți și astfel veți putea intra în istorie și chiar în Senat!. Mircea C. Dinescu |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate