Pe timpuri, atunci când lumea era
Naivă, inocentă și proaspătă,
Era, nu departe de fântâna tinereții,
O batrâna, cu chipul înnegurat de timpul existenței.

Și deși totul părea normal,
Nu ca un basm, dar nici ca acum...
Bătrâna avea un păr blond, ce-i cădea,
Neverosimil, pe umerii obosiți.

Se spunea că bătrâna își dă cu apa tinereții
Pe păr și numai pe el,
Pentru că părul ei era lung, încât călătorise,
Cu vântul și frunzele în alte lumi
Și ce știa părul, numai bătrâna mai știa,
Fiind discretă însă, nimănui nu spunea.

Se considera o ființă iubită de soartă
Pentru că avea acel păr blond ca de aur...
Numai că mulți au auzit de părul ei,
Printre care și o fată tânără, splendidă,
Dar cheală.

Iar ea dorea atât de tare părul bătrânei,
Încât a trimis oaste să omoare bătrâna
Fiindcă ea nu auzise de fântană,
Ci numai de bătrână.

Pe fată o chema Sânziana
De ce se spune că Sânziana din basme și povești
E neapărat bună?
De unde știm că nu a furat
Frumusețea sa ca părul bătrânei,
Care, odată ajuns la prințesă, s-a veștejit
Ca o frunză în vânt
Și atunci o rândunică l-a luat
Si l-a presărat pe pământ...
Fiecare pas pe care îl facem,
Îl facem pe părul bătrânei
Pentru că ea și-a pus părul
Să fie graniță dintre basm și real.