Odată am răsturnat cerul pe spate
Și totuși cocorii nu zburau cu spatele -n jos
Însă visele ni se-nfășurau de durerea gîndurilor ...
fluturilor de ceară
Apele sfioase se-necară dincolo de pîntecele pămîntului
Iar petalele florilor stîrniră
Rubiniul ochilor într-un nectar de rouă
Vertebrele cerului încă în rădăcinile Soarelui
Încleștară lacrima mare a amurgului
O clipă oglinda genelor cernu liniștea norilor
Cu o ultimă sforțare suflai vînturilor
Lacrima lungă din pînză de crini
Iar cerul mut cantr-o mare a ultimei deziluzii...
Tăcea.