N-am voit să mai privesc în urma mea,
am plecat, așa, deodată, acolo-n munți,
la stâna cea de veacuri, cu bârne seculare,
acolo, am dorit s-ascult tăcerea sufletului meu.

Sta scrisă, acolo, de mii de ani lumină,
cu slova credinței în străbuni,
acolo, mă deschid, mă cert, mă judec,
că numai ei, străbunii mei, știu gândul drept.

Acolo, răspunsul tainic îl dezleg,
e el, părinte al sufletului meu,
când în tăcere, îl văd din munte coborând,
capul îl plec în fața lui, așa se și cuvine.

E mândru ca un astru, venit din lumi apuse,
lumina privirii lui pătrunde-n suflet,
nu pot să mă ascund sau strâmb eu să gândesc,
el, numai el, mă știe, așa cum sunt, am fost și voi mai fi.

Ieri, m-a chemat în ceas târziu, în noapte
si m-a rugat la stele, să privesc,
să văd, să înțeleg, cum strălucesc de veacuri,
in fiecare noapte, acolo, la locul lor.

Mi-a arătat cu gândul, falnici brazi,
chiar dacă cad, ei se ridică iar
si tainic ei se nasc în tăcerea absolută,
nimic și nimeni nu-i poate doborî.

La ceasul când soarele s-arată,
m-a luat de mână și-n fața lui eu m-am rugat.
Privește, suflet zbuciumat, soarele a răsărit,
e acolo, unde-l știi, e neschimbat.

Cu blândețe, m-a rugat, să merg
la stânca din care adevărul izvorăște.
Din căușul palmelor lui, m-a îndemnat să beau,
si adevărul l-am aflat, în ochii lui.

Întinsă pe mușchiul veșnic verde,
am aflat, pe chipul străbunului meu tată,
adevărul existenței sufletului meu,
acolo, unde eu am revenit de fiecare dată.

Risipită în tot și toate, am revenit,
din brazi, din vânt, din aer, din izvoare,
din întrebări fără răspuns,
din timp trecut, prezent și viitor.

Acum, eu m-am întors printre ei, semenii mei
și voi continua, cu sufletul deschis, eu să privesc,
cu sufletu-mpăcat că adevărul l-am aflat, acolo, între munți,in ceasul cel de taină, eu l-am simțit,l-am cunoscut.

Lorelei, Bucuresti, aprilie 2001