La ropotele publicului spectator,
de aplauze, nu de ploaie,
Dirijorul făcu semnul acela.

Toată tăcerea s-a mai prelungit doar o clipită,
apoi alert, deși se părea că are coardele rupte,
arcușul sfâșiat, vioara a redevenit vie.

Nerăbdătoare, veselă, armonioasă,
jucăușă, vioara și-a lăsat in urmă violonistul
apoi a depășit pe cel de la nai,
tuba, trompeta,
tobele nu au mai bătut mult, pentru că le era rușine.
Toată orchestra, mută, nefolositoare,
asculta cum zburdă vioara.

Și vioara părea că nu se mai oprește,
că îi place liberă.
Cutreiera toată sala, încânta urechile,
făcea domnișoarele sa plângă
și domnilor să li se îngălbenească jobenurile.

Cineva în spate a leșinat de emoție,
dar viorii nu-i pasă, ea trece mai departe,
partitură după partitură. Doctorul a venit.
Se cere liniște, pacientul are nevoie de liniște...

și vioara tace câteva secunde așteptând,
nerăbdătoare, să reînceapă.
înfierbântată de așteptare și de bucurie,
la atingerea arcușului, vioara crapă.
Corzile se rup, violonistul se aruncă rușinat la podea,
lăsând vioara jos, în uitare.

domnișoarele, ștergând-se la ochi,
copleșite de emoție, aplaudă din mâinile lor mici,
iar domnii, pregătiți, aruncă flori pe scenă,
pentru soliști.

nimeni nu a observat vioara. cortina s-a lăsat,
luminile s-au stins. a rămas părăsită,
în întuneric.

A așteptat așa nu multă vreme.
de sub scenă, mergând tiptil pe lângă perete,
a apărut o umbră.
șoricelul a găsit vioara, și a gustat.
apoi a mai venit o umbră.
și încă una ...
dintr-o dată vioara a rămas iar singură,
bucuroasă ca a scăpat.

-"De la ce crezi că a fost?"
-"Am auzit că un scurtcircuit"
-"A mai rămas ceva?"
-"Pe locul unde a fost scena au găsit o vioară,
puțin arsă, dar au aruncat-o la gunoi"

Între cojile de banane și cutiile de conserve,
vioara se pregătește să reia!