fiecare dimineață îmi mută inima cu un grad
aș putea crede perdeaua prin care mă zgâiesc
la coordonate
un hoț de motoare cu abur
iar luna
roata de rezervă a unui dric imposibil
de calculat geometric
aș putea crede norii pasta de dinți
a unei reptile care se hrănește cu oameni

eu am coșmaruri numai treaz
orice aș privi aflu mânjit acest nume care
nu spune nimic: dumnezeu
- mai ales scriitorii! –
prostia e mult mai greu de redat plastic
și imposibil de semnificat muzical
de aceea limba din gură este un hamal
cu amigdalele inflamate

(primul grad)

în vis e altceva
totul a început într-un ianuarie când
am visat manșetele pantalonilor lui
eminescu

îmi amintesc tălpile lui goale
aproape transparente de ger
ieșind de sub postavul gri
ca dintr-o ledă care naște pui vii

(al doilea grad)

era crăciunul sau paștele – nu mai știu –
totul în jur ardea
se sacrificau animale
și am văzut două mâini neobișnuite
ca un tramvai însângerat
ștergându-se în dreptul pieptului
de cojocul moale

am simțit în trup oasele lui labiș

(al treilea grad)

deja cercul începea să se închidă
era martie și beam din sticlă
oripilând trecătorii pe strada
eminescu
recitam
o poezie eu
o poezie stănescu
nu ne păsa de nimeni și de nimic
înmugureau pomii
ne lăcrimau ochii probabil de frig

el a scos din sân două piersici
du-le
du-mă
du-te
mi-a spus
soției tale


(cu cât mai mult grade
cu atât mai bine)

singurul vis care se repetă
singurele nopți în care mă trezesc
la realitatea adormită
sunt acelea în care mugesc ca o vită
dintr-o jugulară corcită:

Eu Men? Ne!